Categories
Starea Ideilor

Cât de lung e viitorul?

Suntem aproape 8 miliarde de oameni acum pe planetă. Când primul om a ajuns pe Lună, populația globului era cam de 3 miliarde de oameni. Știm tot timpul cu aproximație cam câți suntem într-o anumită perioadă de timp aici. Dar v-ați gândit vreodată câți oameni au existat pe această planetă cu totul, de-a lungul timpului? 117 miliarde, arată estimările. Nu există un moment clar de referință de la care începem să numărăm, pentru că tranziția către primii oameni s-a făcut gradual, de la specie la specie. Așa că cei ce fac aceste estimări plasează originea speciei noastre în urmă cu 200.000 de ani.

Asta ar însemna că noi, cei ce trăim acum, reprezentăm doar 6,8% dintre toți oamenii care au trăit vreodată pe această planetă. Se adeverește din nou că stăm pe umerii mulțimilor. Toți cei 109 miliarde de oameni care au trăit înaintea noastră ne-au oferit cuvintele pe care le folosim ca să ne înțelegem unii cu alții, arhitectura din jur, ustensilele, mâncarea.

Într-un articol publicat pe Our World in Data, Max Roser face aceste calcule pe care le pune în perspectivă într-o capsulă, care, în loc să măsoare trecerea timpului, măsoară trecerea oamenilor. Iar dacă lucrurile sunt oarecum clare din perspectiva părții de jos a capsulei, partea de sus e ca o pâlnie deschisă. Nu putem ști exact câți oameni vor exista în viitor. Estimările arată că populația planetei va fi de 11 miliarde până la finalul acestui secol. Aceste estimări se bazează pe niște tendințe din trecut și din prezent, care presupun că, într-o oarecare măsură, lucrurile vor continua la fel. Dar până când?

Un calcul pe care îl face Max Roser este următorul: oamenii sunt mamifere. Putem să ne uităm la speranța de viață a unei specii de mamifere în general și să ne gândim că și oamenii vor trăi la fel de mult. Estimările ne indică un milion de ani. Dacă omenirea va exista doar pentru un milion de ani, asta înseamnă că există 800.000 de ani în viitor pentru specia noastră.

Dar am putea supraviețui ca specie chiar mai mult de atât. Dacă planeta noastră rămâne locuibilă pentru următorul miliard de ani și dacă supraviețuim și noi în tot acest timp, asta înseamnă că 125 de cvadrilioane de copii se vor naște în viitor. Sunt 15 zerouri în cvadrilion.

Doar că omenirea nu este chiar ca orice altă specie de mamifere. Avem un lucru important care ne deosebește pe noi, oamenii, de restul animalelor. Și nu este vorba despre imaginație acum, ci despre abilitatea de a ne distruge singurul loc care ne susține deocamdată viața. Abilitatea noastră de a face lumea un loc mai bun a crescut considerabil în ultimii ani. Însă, odată cu ea, a crescut și abilitatea de a face greșeli dezastruoase. Inteligența poate fi un avantaj și un risc în același timp.

Aceasta este și una dintre ideile dezvoltate de Stephen Hawking ca răspuns la întrebarea „există altă viață inteligentă în Univers? Și dacă da, de ce nu am fost vizitați până acum?”. Cu umorul caracteristic, Hawking explica faptul că include în definiția vieții inteligente și specia umană, chiar dacă mare parte din comportamentul nostru de-a lungul istoriei a fost „destul de stupid și nu în beneficiul supraviețuirii speciei”.

Deși suntem obișnuiți să credem că viața inteligentă este o consecință inevitabilă a evoluției, e posibil ca evoluția să fie un proces aleatoriu, iar inteligența să fie doar unul dintre posibilele rezultate. Există o probabilitate rezonabilă ca nu toate formele de viață care se pot reproduce să dezvolte și inteligență. Până la urmă, nici măcar nu avem dovezi că inteligența ar avea vreo utilitate în supraviețuirea pe termen lung. E posibil ca bacteriile și alte organisme unicelulare să supraviețuiască mult după ce orice alte forme de viață sunt exterminate de acțiunile noastre pe Pământ.

Un alt mod prin care viața ar putea să eșueze în a atinge etapa inteligenței este coliziunea cu un asteroid. Consensul oamenilor de știință este acela că o coliziune a unui corp destul de mic cu Pământul, acum 66 de milioane de ani, este responsabilă pentru dispariția dinozaurilor. E dificil de calculat cât de des se întâmplă astfel de coliziuni, dar estimările rezonabile spun că se întâmplă o dată la 20 de milioane de ani. Dacă această estimare este corectă, înseamnă că viața inteligentă pe Pământ s-a dezvoltat doar datorită norocului că nu a avut loc nicio coliziune majoră în ultimele 66 de milioane de ani. E posibil ca alte planete din galaxie, care susțin forme de viață, să nu fi avut acest noroc al unei perioade fără coliziuni în care inteligența să aibă timp să se dezvolte.

Însă o altă cauză redată de Stephen Hawking, pe care el o descria ca fiind cea mai pesimistă, este aceea că, deși alte forme de viață pot să dezvolte inteligență, sistemul pe care ele se dezvoltă devine instabil și formele de viață se autodistrug. Așa se transformă inteligența într-un rezultat care nu mai servește scopului supraviețuirii și ajunge să devină un risc.

Paradoxul este că, în cazul nostru, aceeași inteligență ne-a ajutat să minimizăm, de exemplu, riscul coliziunii cu un asteroid. Șansă pe care dinozaurii nu au avut-o. Avem acum sisteme capabile să scaneze tot cerul și să identifice potențiale obiecte care ne-ar putea pune în pericol. Trebuie doar să privim în sus. Acest sistem e unul dintre „cadourile” pe care le lăsăm viitoarelor generații. Așa cum noi am primit la rândul nostru tot ce ne-au lăsat cele 109 miliarde de oameni. Le lăsăm, însă, și arme nucleare.

E greu să ne imaginăm cum va arăta viitorul, la fel cum a fost greu să ne imaginăm pandemia sau amenințarea unui război nuclear în prezent. Și e mult mai greu să ne gândim cum putem lăsa Pământul un loc cel puțin la fel de bun ca cel pe care l-am găsit când am ajuns aici. Există o conștientizare fără precedent a importanței gândirii pe termen lung. În ultimii 25 de ani, sute de rezoluții ale Organizației Națiunilor Unite au menționat în mod explicit bunăstarea generațiilor viitoare. Cu toate acestea, facem destul de puține lucruri ca să ne asigurăm că generațiile viitoare vor avea un loc sigur în care să trăiască.

Dacă am avea mai mult timp să așezăm lucrurile în perspectivă, am vedea că suntem abia la primele pagini ale poveștii omenirii. Felul în care am ales să ne organizăm societățile acum, de exemplu, reprezintă doar o idee din multele idei posibile. Enorm de multe alte idei vor exista în viitor. Precum existența unui minister pentru reducerea catastrofelor și a riscurilor existențiale. Sau instituții internaționale care să protejeze existența umanității.

Dacă avem grijă să nu distrugem planeta, viitorul e imens. Tot ce există acum e doar o mică parte din tot ce ar putea exista. Sărăcia nu e inevitabilă, suferința nu e inevitabilă. Boli care acum sunt incurabile, ar putea deveni ușor tratabile în câteva generații. Oamenii care încă mai au de trecut prin capsula schițată de Max Roser ar putea să creeze societăți mai frumoase decât am putea noi să ne imaginăm vreodată acum, cât încă suntem prinși în tiparul lucrurilor pe care le considerăm posibile în prezent. Am moștenit lumea pe care o avem acum de la cei 109 miliarde de oameni care au trăit înaintea noastră și care nu aveau acces la toată cunoașterea la care avem noi azi. Am putea să fim niște strămoși mult mai buni, niște rebeli ai timpului, cum spune Roman Krznaric, dacă nu am lăsa ca moștenirea pe care noi o lăsăm mai departe să se creeze la voia întâmplării, ci am decide împreună ce fel de lume vrem să lăsăm în urma noastră.


Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.

Leave a Reply

Your email address will not be published.