Infracțiunile pot fi evitate cu un preț de 1,50 de dolari per infracțiune. Este concluzia unui studiu desfășurat în Liberia, care a încercat să determine dacă infracțiunile pot fi reduse pe termen lung prin alte metode decât închisoarea.
Cum s-a întâmplat asta?
Aproape 1.000 de bărbați au participat la acest studiu. Au fost împărțiți în 4 grupuri: un grup care a făcut 8 săptămâni de terapie cognitiv-comportamentală; un grup în care fiecare participant a primit 200 de dolari; un grup care a făcut și terapie, dar a primit și bani; și un grup de control (adică un grup care nu primit nici bani, nici terapie).
Participanții aveau între 18 și 35 de ani, iar cei mai mulți dintre ei erau implicați în trafic de droguri, furturi și jafuri armate.
În ultimele trei decenii, Liberia a trecut prin două războaie civile care au omorât 10% din populație. Deși ultimul conflict s-a încheiat în 2003, țara încă e una săracă, în care oamenii își găsesc greu locuri de muncă, iar unii dintre ei recurg la infracțiuni ca să poată supraviețui.
Bărbații din studiu câștigaseră aproximativ 68 de dolari în luna precedentă începerii studiului, muncind câte 46 de ore pe săptămână. 38% dintre ei erau membri ai unui grup armat, iar 24% nu aveau un adăpost. La momentul recrutării în program, niciunul dintre bărbați nu știa că există șansa să facă parte din acel grup care primește și o sumă de bani.
În cadrul sesiunilor de terapie, bărbații s-au întâlnit cu un terapeut cu care au exersat schimbări de comportament precum gestionarea furiei sau un control mai bun al emoțiilor. Participanții au fost încurajați să își îmbunătățească stima de sine printr-o combinație de discuții, reflecții și exerciții. Un exercițiu interesant a fost cel în care participanții încercau să exerseze o identitate nouă, fără conexiune cu trecutul lor. Cum făceau asta? Își schimbau îmbrăcămintea, părul, participau la evenimente sportive organizate în comunitate și vizitau locuri pe care nu le-ar fi frecventat anterior. Toate aceste exerciții aveau scopul de a-i face să se simtă că sunt membri egali ai societății și nu străini sau infractori. În afară de o masă caldă, nu a existat nicio recompensă pentru participarea la sesiunile de terapie, care durau câte patru ore și aveau loc de trei ori pe săptămână. Cu alte cuvinte, oamenii își doreau în mod real să participe.
Abia la o săptămână distanță de la finalizarea terapiei, o parte dintre participanți au aflat că urmează să primească și cei 200 de dolari.
În prima lună după finalizarea studiului, angajările și veniturile au crescut în rândul participanților din grupul care a primit bani. Unii dintre bărbați au avut posibilitatea să înceapă mici afaceri precum servicii de curățare a încălțămintei. Însă la un an distanță, efectele economice s-au diminuat. Cercetările autorilor studiului arată că cele mai multe dintre afacerile pornite au eșuat în timp. De altfel, concluzia confirmă ceea ce spun și economiștii Esther Duflo și Abhijit Banerjee în cercetările lor cu privire la sărăcie și la microcreditele oferite micilor antreprenori din unele țări din Africa. Cele mai multe dintre afacerile pornite cu aceste microcredite se închid după câțiva ani. Ele apar doar pentru că nu există alternative din care oamenii săraci să se întrețină. Dar nu o să fie niciodată nevoie de 5 magazine care vând același lucru pe aceeași stradă. Așa că afacerile nu vor supraviețui pentru foarte mult timp. În plus, nimeni nu este dispus să ofere împrumuturi mai mari unor firme micuțe din țările sărace.
Acesta este motivul pentru care studiul din Liberia nu a urmărit în principal performanța economică a participanților, ci felul în care chiar și perioada scurtă de timp în care acești oameni s-au bucurat de câștiguri mai mari, obținute în mod legal, le-a influențat comportamentul pe termen lung.
La o lună după intervenții, atât grupul care făcuse terapie, cât și grupul care pe lângă terapie, primise și banii arătau rezultate pozitive. Însă un an mai târziu, efectele pozitive asupra celor care făcuseră doar terapie se diminuaseră. În schimb, efectele asupra celor care făcuseră terapie și primiseră și bani încă persistau. În cazul acestora din urmă, infracțiunile și violența scăzuseră cu 50%.
Zece ani mai târziu de la derularea studiului, rezultatele erau în continuare bune în grupul bărbaților care primiseră bani și făcuseră terapie. Autorii estimează că fiecare dintre participanții din acest grup a comis cu 338 mai puține infracțiuni precum vânzare de droguri sau furt pe o perioadă de 10 ani. Tot programul desfășurat în Liberia a costat 530 de dolari de persoană. Cu alte cuvinte, evitarea unei infracțiuni a costat 1,50 de dolari.
Autorii studiului explică cum s-a întâmplat asta: „Terapia i-a ajutat pe participanți să își schimbe intențiile, identitatea și comportamentul și le-a oferit un angajament zilnic. După 8 săptămâni de terapie, banii le-au oferit unora dintre bărbați resursele de care aveau nevoie ca să își mențină identitatea – să aibă un adăpost, să se hrănească, să continue să se îmbrace decent. Ca atare nu au avut nicio constrângere financiară imediată ca să recurgă la infracțiuni.”
Cercetările din psihologie arată că programele de terapie cognitiv-comportamentală (CBT) reprezintă o soluție la îmbunătățirea gestionării emoțiilor și a impulsurilor violente de moment și o alternativă la închisoare. Ceea ce a fost neclar până acum era dacă efectele terapiei sunt de durată în absența oricărui alt ajutor oferit oamenilor care vor să facă tranziția către o altă viață. Studiul din Liberia arată că efectele pot fi durabile în special dacă terapie este combinată cu asistență financiară, fie ea chiar și temporară.
Dacă pare o recompensă nemeritată ca niște oameni care anterior au fost infractori să primească sume de bani, asta e doar pentru că am fost obișnuiți să nu vedem niciodată costurile generate de lipsa unor soluții. La fel ca în cazul sărăciei, prețul prevenției e mult mai mic decât cel al tratamentului.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.