„Poveștile au un rol cognitiv fundamental: reprezintă mijlocul prin care Creierul Emoțional înțelege informațiile colectate de Creierul Rațional”, spune George Marshall în cartea Don’t Even Think About It. „Oamenii pot reține o informație sub formă de date și grafice, dar convingerile lor despre acea informație vor fi păstrate sub forma unor povești”.
Atunci când încercăm să înțelegem un lucru și să ne formăm o opinie, căutăm în primul rând o poveste ușor de lecturat și care are sens. Sensul, în acest caz, înseamnă o narațiune care sună bine, pentru că redă într-o oarecare măsură așteptările noastre cu privire la felul în care arată lumea sau felul în care ar trebui să arate.
Politica și economia sunt și ele bazate pe niște povești. Așa cum spune George Monbiot în cartea Out of The Wreckage, există două povești politice care s-au bucurat de atât de mult succes, încât au supraviețuit secolului 20 și au rămas cu noi și în secolul 21: povestea social-democrată și povestea neoliberală. Poveștile sunt diametral opuse, dar ambele urmează exact același model narativ:
Povestea social-democrată ne spune că bunăstarea lumii este distrusă de elita care își atribuie toată bogăția și puterea politică. Rezultatul e că oamenii de rând sunt tot mai săraci și mai nesiguri cu privire la viitorul lor. Însă promisiunea e că „eroii din poveste” își vor uni forțele ca să reducă averile nemeritate ale bogaților și ca să redea bunăstarea omului de rând.
De cealaltă parte, povestea neoliberală ne spune că bunăstarea lumii este distrusă de statul care are prea multă putere. Rezultatul e că libertatea și oportunitățile oamenilor de rând sunt limitate. Însă promisiunea e că „eroii din poveste” își vor uni forțele ca să elibereze oamenii din constrângerile statului și ca să le redea bunăstarea.
Dacă faptele și dovezile ar fi condus lumea, am fi fost forțați fie să modificăm, fie să abandonăm complet aceste povești, spune Monbiot. „Dar din cauza puterii lor narative și din cauza unui eșec dezastruos de a produce alte povești eficiente care să le contrazică, ele nu au fost înlocuite încă. Faptele s-au schimbat, dar mințile noastre nu.”
Pentru că suntem atât de înclinați înspre a găsi sens în povești, schimbarea se va întâmpla doar atunci când vom înlocui narațiunea veche cu alta nouă. Cea mai bună formă de protest e să propui ceva în schimb, așa cum spune și economista Kate Raworth.
În cartea Another Now, economistul Yanis Varoufakis face acest exercițiu în care propune o poveste nouă în schimb. Își imaginează o alternativă la capitalism sub forma unui univers paralel în care, după criza financiară din 2008, oamenii au făcut alegeri diferite și au construit politici publice diferite. Genul cărții este ficțiune politică.
Un alt mod prin care autorii încearcă să spună o poveste nouă este și ficțiunea climatică (sau cli-fi). De exemplu, Kim Stanley Robinson își imaginează în cartea Ministerul pentru Viitor cum va arăta lumea afectată de schimbările climatice în viitorul apropiat, dacă eșuăm să acordăm suficientă atenție acestei probleme.
Însă nu e întotdeauna nevoie să scrii un roman întreg ca să stârnești o idee nouă. Pentru început, poți să scrii chiar și doar o poveste de o sută de cuvinte (drabble, în engleză) sau o micro-ficțiune.
Am făcut în comunitatea Starea Nației acest exercițiu de a ne imagina viitorul în România în anul 2050, într-o poveste de exact o sută de cuvinte. Ștefan R. a ales să (își) spună o poveste bună, în care excesul de tehnologie nu mai vine la pachet cu un deficit de înțelepciune:
O nouă zi la Centrul Național de Control al vremii. Operatorii intră în schimb și discută planul de lucru:
Daniel, astăzi trebuie să avem ploaie în zona Băleni-Sârbi pentru recoltele de câmp și să avem 28 grade, fără vânt, în insula Brăilei pentru cereale. Te ocupi tu?
Da, dar de ninsoare pe Valea Prahovei te ocupi tu.
S-a făcut.
Și nu uita că a cerut Hidroelectrica un debit mai pare pe râurile din zona centrală pentru mai mult curent ieftin. Să nu topim prea multă zăpadă de pe munți că facem inundații.
Ok, o să verific de doua ori.
Mai jos este încercarea mea de micro-ficțiune. O poveste de o sută de cuvinte în care îmi imaginez un viitor în care oamenii au făcut alegeri de politici publice diferite. Alegeri atât de radicale, încât copiilor din viitor le lipsesc din vocabular noțiuni cu care noi suntem atât de obișnuiți:
„Directiva UE cere ca fiecare țară să ofere un salariu minim care să le permită cetățenilor să ducă o viață decentă”, scrie pe singurul NFT pe care l-a păstrat. Se uită la el și se simte oarecum rușinat. Dar e ok. Alții încă mai au mileuri. Încearcă să le explice ce este un NFT, dar nu asta e curiozitatea lor.
„Te rugăm, te rugăm, spune-ne despre salarii, bunicule. Ce înseamnă o viață decentă?”
Ce să le spună? Cum să le povestească? De unde să înceapă când ei nici măcar nu au noțiunea de sărăcie materială? Își drege vocea și începe.
În loc să facem predicții despre cum va arăta viitorul, am putea în schimb să ne imaginăm viitorul pe care ni-l dorim. Să alegem ce poveste ne spunem. Și apoi să ne gândim cum conectăm prezentul cu acel viitor imaginat. Fără să stăm în spatele unui văl de ignoranță, așa cum ne propune filosoful John Rawls, ci folosindu-ne de toate informațiile pe care le știm în prezent, putem să ne spunem povestea care să ne ajute să ajungem la viitorul pe care ni-l dorim.
Nu poți să iei povestea cuiva fără să îi dai la schimb una nouă, spune Monbiot. „Lumea veche, care părea cândva stabilă și chiar imuabilă, se prăbușește”, continuă el. „A început o nouă eră, care va fi plină de pericole dacă eșuăm să reacționăm, dar încărcată de promisiuni dacă profităm de moment. Dacă sistemele care vor apărea din acest colaps sunt mai bune sau mai rele decât cele pe care le avem acum depinde de abilitatea noastră de a spune o poveste nouă, o poveste care învață din trecut, care ne plasează în prezent și care ne ghidează către viitor.”
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.