„Când m-am uitat înapoi înspre Pământ, dacă aș fi putut să folosesc un singur cuvânt să îl descriu, acesta ar fi fost: fragil”, spune Michael Collins, pilotul misiunii spațiale Apollo 11, care a condus primul om pe Lună în 1969. „Populația lumii în 1969 era de mai mult de 3 miliarde de oameni. Acum este de 6 miliarde și va fi de 8 miliarde când următorii eroi ai Lunii se vor uita înapoi spre ea”, continuă Collins. „Nu cred că creșterea este sănătoasă sau sustenabilă, dar modelele noastre economice sunt toate bazate pe creștere. Crești sau mori, sau poate ambele. Zona moartă din Golful Mexicului este acum mai mare decât New Jersey și încă crește. Creșterea morții este un lucru teribil pe care îl facem acestei planete. Acest singur exemplu mă face să plâng și există numeroase alte catastrofe în jur, unele care ne pândesc din viitor, altele care sunt deja aici. Avem nevoie de o nouă paradigmă economică, care să producă prosperitate fără creștere. Sper cu ardoare că unii dintre cei ce veți citi asta veți contribui la reversarea acestui trend înfricoșător.”
Ceea ce își imagina astronautul Michael Collins văzând planeta de departe, prosperitate fără creștere economică, este o idee tot mai răspândită printre economiștii moderni, care, fără să fi mers în spațiu, au dobândit totuși această viziune de ansamblu asupra lucrurilor. În cartea „Doughnut Economics. Seven Ways to Think Like a 21st-Century Economist”, economista Kate Raworth le propune colegilor ei de breaslă să devină „agnostici cu privire la creștere”.
„Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”, e un aforism cunoscut atribuit lui Mahatma Gandhi. Când vine vorba despre economie, Raworth propune să desenezi schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.
Împreună cu alți economiști „rebeli”, Kate Raworth protestează împotriva ideii că economia secolului 21 trebuie să mai fie una liniară. Cum arată o economie liniară? Arată ca un tub, în care pe o parte inserăm tot ce luăm din natură, combinăm resursele ca să producem lucruri de care avem nevoie, le folosim, iar la capătul celălalt al tubului ne debarasăm de ele, fără ca ceea ce aruncăm să mai poată fi folosit vreodată.
Una dintre cele mai bune forme de protest este să propui ceva în schimbul acelui lucru împotriva căruia protestezi. Cu alte cuvinte, nu doar să arăți ce nu e bun, ci să și vii cu o alternativă pentru cum ar putea sta lucrurile.
Alternativa pe care o propune Kate Raworth e un model economic care nu mai arată ca un tub, ci ca o gogoașă. În acest model, nimeni nu este privat la nivel individual de asigurarea nevoilor de bază, în timp ce la nivel colectiv nu punem prea multă presiune pe sistemele de susținere a vieții pe care ni le oferă planeta. Cu alte cuvinte, un plafon social sub care nu trebuie să cădem și un tavan ecologic pe care nu trebuie să îl depășim.
Însă cel mai important lucru este că modelul economic desenat de Kate Raworth nu rămâne doar o teorie frumoasă de citit. Există aplicații practice care derivă de aici. De exemplu, mișcarea Doughnut Economics Action Lab (DEAL), construită în jurul acestui model, pune în practică aceste idei prin inițiative și proiecte desfășurate în orașe, comunități și afaceri.
Amsterdam este unul dintre primele orașe care a transformat modelul Doughnut Economics într-un instrument concret de acțiune, integrat în strategia circulară pentru perioada 2020 – 2025. Reducerea consumului e un aspect esențial într-o economie potrivită secolului 21, așa că una dintre măsurile prevăzute în strategia orașului este asigurarea accesului facil la servicii de reparații. Ușurința cu care aruncăm obiectele stricate sau cele pe care nu le mai folosim, pentru că ne este atât de la îndemână să cumpărăm altele noi, e un factor important al crizei ecologice cu care ne confruntăm. Dar dacă, în schimb, ar fi la fel de facil să reparăm?
Stimularea agriculturii urbane în vederea scurtării lanțului de aprovizionare, promovarea consumului de proteine din plante în detrimentul celor provenite de la animale – sunt alte măsuri prevăzute în planul orașului Amsterdam. O idee centrală este facilitarea accesului în detrimentul proprietății. De exemplu, facilitarea accesului locuitorilor orașului la grădini publice în care să poată cultiva fructe și legume pentru propriul consum; sau asigurarea faptului că malurile lacurilor din interiorul orașelor nu mai sunt mărginite de restaurante și terase cu prețuri exorbitante, ci de spații comune cu acces liber. Autorul și jurnalistul de mediu George Monbiot rezumă pe scurt această idee numind-o „suficiență privată, lux comun”.
Și Bruxelles a integrat modelul economic propus de Kate Raworth în strategia de revenire după perioada pandemiei. Procesul a fost unul participativ, în care atât rezidenții cât și autoritățile au creat împreună un ghid care să ajute la filtrarea viitoarele decizii luate la nivel local prin prisma principiilor expuse de modelul Doughnut Economics. Barcelona a anunțat anul trecut că va pune în aplicare instrumentele și conceptele acestui model și că orașul va analiza indicatori de mediu precum emisiile de dioxid de carbon și folosirea apei, dar și satisfacția vieții cetățenilor, manifestată prin sănătate, îngrijiri medicale, acces la locuri de muncă de calitate, acces la energie și educație. Analiza acestor indicatori, mai degrabă decât a unor indicatori macroeconomici precum produsul intern brut, ar putea modela politicile publice în zona economică, de mediu sau socială într-o măsură care să acopere mult mai bine nevoile oamenilor și ale planetei.
Unde se pot înscrie aceste idei? În capitalism? Comunism? Socialism? Raworth crede că putem mult mai mult decât să căutăm să încadrăm orice măsură în „isme”-le secolului trecut. Am putea să concepem sisteme complet noi.
Oamenii care au citit cartea scrisă de Kate Raworth și poate au văzut acțiunile desfășurate de DEAL vor să facă parte din mișcare. Însă nu știu neapărat cum să transforme teoria în practică. Raworth spune că nu există un plan sau instrucțiuni.
Însă cea mai importantă instrucțiune, chiar dacă rămâne nescrisă, este aceea că limitele trebuie să stârnească creativitatea. Limitele nu ar trebui să ne încurce, ci să ne încurajeze să găsim moduri prin care să facem lucrurile altfel. Un designer sau un arhitect nu va vrea să îi întinzi o foaie de hârtie goală, ci va prefera să îi spui ce ai vrea să facă, să îi setezi niște limite, spune Raworth. Faptul că trebuie să ne încadrăm în niște limite, ne ajută să inventăm lucruri la care nici nu ne-am fi gândit vreodată. Cu alte cuvinte, faptul că există o limită socială sub care nimeni nu trebuie să cadă și că planeta noastră are o limită până la care poate absorbi toate efectele activității noastre, ar trebui să ne stârnească creativitatea.
Ideile care propun schimbări mari tind să ne sperie. Într-o lume plină de incertitudini, normalitatea lucrurilor cu care suntem obișnuiți dintotdeauna poate fi comodă. Dar poate că, uneori, dacă avem curiozitatea să ascultăm cu mintea deschisă ce ne propun unii dintre oamenii din jurul nostru, să punem întrebări, să aflăm răspunsuri, să experimentăm, să încercăm să ne convingem din practică și nu din teorie, s-ar putea să găsim o nouă normalitate care să ne placă și mai mult.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.