Finalul lunii ianuarie marchează sfârșitul perioadei până la care pot fi transmise nominalizări la premiile Nobel din anul în curs. Urmează apoi o perioadă de evaluări de mai multe luni la finalul căreia aflăm numele ”giganților” pe care istoria îi va reține. ”Dacă am văzut mai departe”, scria Isaac Newton într-o scrisoare din 1675, ”este pentru că am stat pe umerii giganților”. 350 de ani mai târziu încă folosim această expresie: stăm pe umerii giganților. Și e adevărat, nu facem nimic de unii singuri. Atunci când ne naștem avem deja la dispoziție toată cunoașterea, invențiile, tehnologiile pe care alți oameni le-au dezvoltat înainte ca noi să existăm.
De cele mai multe ori, acei alți oameni care ne-au construit fundația și ne-au ajutat să vedem mai departe, rămân în memoria colectivă ca niște persoane individuale, cu nume și prenume, indivizi cărora le este atribuit un merit. Doar că meritul nu este niciodată doar al lor, ci și al unei întregi mulțimi de oameni. Mulți dintre giganții de care ne aducem aminte nu ar reuși să facă nimic fără întreaga echipă din care fac parte, sau fără colaborarea cu alți giganți din alte colțuri ale lumii. Iar importanța colaborării a devenit cu atât mai evidentă de la începutul pandemiei de COVID-19. Așa că a apărut acum în domeniul științei ideea de a schimba această sintagmă veche de sute de ani din ”stăm pe umerii giganților” în ”stăm pe umerii mulțimilor”.
Pandemia a scos la suprafață nume de care auzeam rareori înainte: Pfizer, Moderna, AstraZeneca, BioNTech. Vaccinurile produse de aceste companii au început să salveze vieți într-un timp record, la care nimeni nu se aștepta în martie 2020, când Organizația Mondială a Sănătății declara oficial că ne aflăm într-o pandemie globală de SARS-CoV-2. La mai puțin de 12 luni distanță de la acest anunț, primele persoane începeau deja să fie vaccinate în afara studiilor clinice, cu un vaccin sigur și eficace.
Așa că la decernarea premiilor Nobel de anul trecut a fost o surpriză faptul că cercetătorii care au dezvoltat vaccinul împotriva COVID-19, în special cel bazat pe tehnologia ARN mesager, nu au fost nominalizați. Însă motivele sunt mai degrabă de ordin tehnic și de detaliu. De exemplu, nominalizările pentru premiile Nobel din anul în curs trebuie transmise până la 31 ianuarie. Asta înseamnă că nominalizarea celor care au lucrat la vaccinul împotriva COVID-19 ar fi trebuit să vină la mai puțin de două luni distanță de la începutul administrării vaccinului.
Însă dacă oamenii de știință din spatele vaccinului ar fi nominalizați anul acesta pentru premiul Nobel, comitetul care acordă premiul ar avea, în teorie, niște decizii grele de luat: Ar fi recunoscută dezvoltarea vaccinului în sine? Dezvoltarea tehnologiei ARN mesager? Cui ar fi atribuit acest premiu și pentru ce?
Toate aceste dileme derivă din faptul că, contrar percepției că ar fi fost dezvoltate prea repede, munca pentru vaccinurile ARN mesager se bazează pe mai mult de 30 de ani de cercetări prealabile. Înainte să fie folosită în lupta împotriva COVID-19, BioNTech cerceta această tehnologie în studii clinice de tratare a mai multor tipuri de cancer. Însă dezvoltarea acestor studii a fost lentă până acum, din motive pur economice. Pandemia de COVID-19 a atras atenția asupra acestei tehnologii, stimulând astfel interesul pentru dezvoltarea ei.
Faptul că procesul de dezvoltare a vaccinul împotriva virusului SARS-CoV-2 a fost cel mai rapid din istoria vaccinurilor de până acum se datorează în mare parte unui efort imens de cercetare, investiții publice și private fără precedent și o incidență globală foarte ridicată a infectării cu acest virus. Dar un factor cheie, care i-a ajutat pe cei ce au dezvoltat vaccinul să facă progrese atât de rapide, a fost un set de informații și tehnologii în acest domeniu, dezvoltate înainte ca noul coronavirus să fie măcar identificat. De exemplu, încercările de a găsi un vaccin pentru epidemiile de MERS, o altă infecție respiratorie virală, din 2015 și 2018, au generat rezultate care au putut fi folosite în testările efectuate pe animale pentru vaccinul împotriva COVID-19. MERS-CoV și SARS-CoV-2 sunt două virusuri din aceeași familie a coronavirusurilor, chiar dacă genetic sunt distincte. Spre deosebire de COVID-19, MERS a ajuns să infecteze doar câteva mii de oameni, așa că niciun guvern nu a fost dispus să susțină continuarea cercetărilor pentru identificarea unui vaccin. Însă informațiile obținute chiar și din acele cercetări incipiente au accelerat considerabil dezvoltarea vaccinului împotriva COVID-19.
Tot în urma epidemiei de MERS, o echipă internațională de oameni de știință a publicat o analiză detaliată a formei și comportamentului unuia dintre cele mai cunoscute elemente ale coronavirusurilor – proteina spike. Niciunul dintre ei nu știa atunci că analiza lor va fi esențială în lupta împotriva unui virus care avea să afecteze în următorii ani lumea întreagă.
Așa că de cele mai multe ori, giganții nu sunt doar cei ce ajung să își vadă numele scris pe un proiect, pe o lucrare, pe un produs, sau pe un premiu Nobel, ci o mulțime de persoane care au condus procesul către un anumit rezultat.
În completarea ideii că stăm de fapt pe umerii mulțimii, se vorbește în ultimul timp și despre ideea că premiile Nobel în aceste cazuri ar trebui să celebreze de fapt știința în sine, nu anumiți oameni de știință. În fiecare an, premiile Nobel sunt limitate la 3 câștigători în fiecare categorie. Ceea ce înseamnă că pentru fiecare premiu câștigat, majoritatea cercetătoarelor și cercetătorilor care au contribuit este complet ignorată. Iar asta transmite o idee eronată despre felul în care progresul în știință se întâmplă și consolidează o imagine greșită a cercetătorului (care de cele mai multe ori este prezentat ca fiind un bărbat), care stă singur într-un laborator și face descoperiri uimitoare de unul singur.
În viața reală, știința se bazează pe munca de echipă și pe acumularea de cunoștințe de către fiecare dintre generațiile anterioare, dar și de către membrii aceleiași generații. Știința nu se întâmplă în salturi, ci în pași mărunți. Și de cele mai multe ori nu este rezultatul competiției, ci al colaborării.
În cazul vaccinului împotriva COVID-19, există cercetători care propun ca în situația în care această descoperire ar fi considerată pentru premiul Nobel, acesta să fie acordat vaccinului în sine. Și apoi să fie recunoscută contribuția tuturor oamenilor implicați în acest proces, din toate colțurile lumii. Fiecare persoană care a contribuit la dezvoltarea vaccinului ar putea fi recunoscută și promovată în presa din țara din care provine și ar putea inspira într-o măsură mult mai mare următoarele generații de cercetătoare și cercetători din acele țări.
Există o anecdotă care spune că în timpul unei vizite la NASA în 1962, în timpul pregătirilor pentru misiunea Apollo, președintele John F. Kennedy s-a oprit să se prezinte unui îngrijitor, pe care l-a întrebat cu ce se ocupă. ”Ei bine, domnule președinte, contribui la călătoria primului om pe Lună”, a răspuns îngrijitorul.
Pasul mic al lui Neil Armstrong pe Lună nu ar fi fost posibil fără o întreagă echipă de oameni, printre care și acest îngrijitor. Construim atât de mult peste munca și grija altora, încât de la un anumit punct devine imposibil să știm umerii cui ne-au ajutat să vedem mai departe. Stăm pe umerii mulțimilor. Iar asta nu diminuează munca nimănui, ci, dimpotrivă, accentuează importanța contribuției fiecăruia.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.