Experimentele cu privire la măsuri economice sau sociale se desfășoară de obicei cu greutate. E nevoie de ani de zile de convingere, apoi de organizare, implementare și analiză a datelor. Este, de exemplu, cazul experimentelor cu privire la venitul de bază necondiționat, ale cărui efecte se tot testează încă din anii 70. Chiar dacă rezultatele sunt fără excepție bune, ideea e încă dezbătută, pentru că experimentele se întâmplă la scară mică și e mai ușor să fie contestate.
Însă lucrurile se accentuează în perioade de criză, așa cum s-a întâmplat acum, când pandemia a forțat mai multe experimente pe piața muncii, care au cuprins deodată mare parte dintre oameni. Iar unele dintre ele s-au dovedit a avea rezultate foarte bune, cum este cazul experimentelor desfășurate cu privire la munca de birou, de exemplu. Niciun angajator nu va mai putea afirma de acum înainte că munca de la distanță, de oriunde din afara biroului, nu este posibilă. Va fi contrazis de toate dovezile adunate la nivel global în ultimii 2 ani, care arată că productivitatea nu scade, angajații nu muncesc mai puțin, iar costurile companiilor pot chiar să scadă.
Toate aceste schimbări de pe piața muncii din ultimii ani ne-au făcut să ne gândim mai des de ce până acum am făcut lucrurile într-un singur fel, când acum, uitându-ne înapoi, e evident că puteau fi la fel de bine făcute și altfel. Iar când tot mai mulți oameni încep să se întrebe de ce, apar și alternativele. De exemplu, alternativa săptămânii de muncă de 4 zile, despre care am scris aici.
În toate țările în care o astfel de idee a fost testată, printre care Islanda, Noua Zeelandă sau Germania, rezultatele au fost bune. Însă Cal Newport, autorul mai multor cărți despre muncă, printre care și ”Deep Work. Concentrarea ca superputere într-o lume a perturbărilor”, crede că măsura unei săptămâni de muncă mai scurte nu este o soluție. Ar putea să pară ciudat, până când citești ce reomandă în schimb.
Propunerea autorului este următoarea: trebuie mai întâi să reducem volumul de muncă alocat angajaților și abia apoi putem să vorbim și despre o reducere a programului de muncă. ”Productivitate lentă” și-a numit Newport ideea.
Cea mai mare parte din munca de birou specifică secolului 21 presupune o mult mai mare autonomie a angajatului, care are un control destul de mare asupra felului în care își organizează ziua. O astfel de libertate ar trebui să fie un lucru bun, însă de obicei vine la pachet cu așteptarea ca lucrurile să fie făcute cât mai repede. Cine e familiar cu munca într-o corporație, știe că deseori a fost nevoit să finalizeze ieri proiectul primit abia astăzi. În acest caz, problema nu mai e cât de multe ore are programul sau câte zile are săptămâna de muncă, ci care este volumul muncii pe care îl primește un angajat în orice moment: de la o întrebare scurtă primită pe e-mail până la finalizarea unui proiect major.
Într-un articol publicat în The New Yorker, Newport descrie cum s-ar putea, în teorie, implementa ideea lui de productivitate lentă: să zicem că ești un angajator care își amintește că trebuie să actualizeze site-ul firmei. Nu o să mai poți să dai un mail unuia dintre angajați ca să se ocupe de asta și apoi să îți vezi în continuare liniștit de ziua ta. Într-o companie care operează pe sistemul productivității lente, ar trebui să intri într-o aplicație care îți permite să aloci sarcina exact acelui angajat care are timpul necesar să se ocupe de ea. Dacă e vorba despre un proiect major care trebuie alocat cuiva, va putea fi alocat doar după ce restul proiectelor sunt finalizate. Sigur că sună complicat (pentru angajator), e mult mai simplu să ceri atunci, pe loc, orice ai avea de cerut. Însă ”în lumea muncii ceea ce este cel mai ușor, rareori este și cel mai eficient”, spune Newport.
”Problema pe care o ridic aici nu este dacă săptămâna de muncă mai scurtă este o ideea rea, ci dacă va fi suficientă încât să rezolve situația burnout-ului în rândul angajaților care au muncă de birou. Nu cred că va fi. Autonomia care definește viața profesională a celor care muncesc în fața ecranelor ne-a condus într-o capcană a volumului de muncă excesiv. Nu putem să ieșim din capcana asta prelungind weekend-ul. Trebuie să ne pregătim pentru provocarea mai mare de a încetini ritmul zilei de muncă în sine”, își încheie Cal Newport pledoaria pentru productivitatea lentă.
E adevărat că reducerea săptămânii de muncă nu va funcționa pentru toată lumea. O recunoaște și Parlamentul European într-o inițiativă prin care cere Comisiei Europene să propună o lege care să le permită persoanelor care lucrează digital să se deconecteze de la muncă în afara programului de lucru: ”Utilizarea pe scară tot mai largă a instrumentelor digitale în scopuri profesionale a dus la apariția unei culturi de a fi conectați în permanență. Acest lucru are un impact negativ asupra echilibrului dintre viața profesională și cea privată a angajaților. Munca de acasă a fost esențială pentru a proteja anumite locuri de muncă și companii în timpul crizei generate de COVID-19. Totuși, efectele combinate ale unui program de lucru prelungit și ale unor exigențe mai mari au condus la creșterea numărului de cazuri de anxietate, depresie, epuizare și de alte probleme legate de sănătatea fizică și mentală”.
Portugalia este una dintre țările care a adoptat la finalul anului trecut acest drept al angajatului la deconectare în afara orelor de muncă. Ceea ce presupune în mod concret această măsură este faptul că angajatorii sunt sancționați dacă își contactează angajații telefonic, dacă le scriu mesaje sau e-mail-uri în afara programului de muncă. Angajatorii pot totuși să se adreseze angajaților în situații de urgență. Însă urgența este o noțiune subiectivă, iar legislația introdusă în Portugalia nu face nimic ca să o clarifice, așa că ideea dreptului la deconectare a fost criticată din această perspectivă. Dar mai există niște probleme pe care acest drept nu le rezolvă. De exemplu, sentimentul pe care îl au angajații că dacă nu sunt totuși disponibili, vor fi văzuți cu ochi mai puțini buni de angajatorii lor și sancționați în mod informal. În plus, nu există mecanisme prin care angajatorii să fie efectiv opriți să își contacteze angajații în afara orelor de muncă. Există doar sancțiuni ulterioare faptelor. Așa că sarcina de a face dovada că a fost contactat în afara orelor de muncă va reveni tot angajatului. Iar problema e că, deși se vorbește des despre o putere mai mare pe care angajatul ar fi dobândit-o în relațiile de muncă în timpul pandemiei, suntem încă departe de situația în care relația angajator – angajat să fie una egală și care să îi permită acestuia din urmă siguranța că poate formula reclamații fără consecințe.
Cal Newport s-ar putea să aibă dreptate, avem mai degrabă nevoie de un ritm mai lent al muncii, de mai puțină productivitate, contrar felului în care ne-am obișnuit să gândim lucrurile. Există însă multe sectoare importante de angajați unde săptămâna de lucru de 4 zile rămâne soluția evidentă, printre care personalul medical, cadrele didactice sau lucrătorii comerciali. Iar acolo unde au avut loc experimente cu privire la această soluție, rezultatele au arătat că putem renunța la pesimism.
John Maynard Keynes vorbea despre două forme de pesimism în eseul Posibilități economice pentru nepoții noștri: ”pesimismul revoluționarilor care cred că lucrurile sunt atât de rele încât nimic nu ne mai poate salva în afară de schimbarea adusă prin violență și pesimismul reacționarilor care consideră că echilibrul vieții noastre economice și sociale este atât de delicat, încât nu ne permitem să îl riscăm cu niciun experiment.” Predicția lui era că ambele se vor dovedi greșite. Se pare că a avut dreptate: lucrurile se pot schimba pașnic, iar experimentele derulate nu au distrus echilibrul vieții economice și sociale, din contră, l-au îmbunătățit. Poate că acum, având toate aceste dovezi că lucrurile pot funcționa și altfel, încât să ne fie tuturor mai bine, experimentele pot fi mai repede transformate în politici publice.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.