În 1977, NASA a trimis în spațiu două sonde spațiale, Voyager 1 și Voyager 2, care, deși și-au început misiunea ca exploratoare ale spațiului cosmic, au fost gândite să continue apoi să existe ca niște capsule ale timpului. La bordul lor se află câte un disc de aur construit să reziste pentru mai mult de un miliard de ani, care ar putea transmite potențialelor civilizații extraterestre povestea planetei noastre. Fiecare din cele două discuri poartă cu el imagini și sunete care ne spun povestea: tunete, vulcani, ploaie, păsări, râsul unui om, bătaia inimii, pași; sunetul uneltelor, al unui tren, al unei rachete care se lansează în spațiu; o selecție de melodii din diferite culturi și perioade ale umanității. Discul conține imagini care indică Sistemul Solar și locul nostru în spațiu, ADN-ul și anatomia umană, peisaje, animale și oameni surprinși în timpul activităților zilnice. Pe scurt, o parte din istoria noastră pe Pământ.
40 de ani mai târziu de la lansarea sondelor Voyager, Elon Musk a trimis în spațiu o Tesla roșie. Mașina lui Musk nu spune povestea omenirii așa cum o fac discurile de aur de pe Voyager. De fapt, mașina lui Musk nu are vreun motiv pentru care a fost trimisă în spațiu, altul decât un exercițiu foarte reușit de marketing (și poate și un sentiment de optimism reînnoit cu privire la misiunile spațiale).
Din 1957 și până în prezent, omenirea a trimis aproape 10.000 de sateliți în spațiu, dintre care doar puțin peste 2.000 mai sunt în funcțiune. Orice obiect care devine nefuncțional în spațiu este numit un ”deșeu spațial”. Orbita Pământului nostru conține milioane de astfel de bucăți de deșeuri.
Tesla care plutește prin spațiu este și ea tot un deșeu spațial. La fel cum e și o bucată dintr-o rachetă Falcon 9, trimisă tot de Elon Musk în spațiu într-o altă misiune, care, dacă estimările astronomilor sunt corecte, se va prăbuși pe 4 martie pe Lună. Va fi pentru prima dată în istoria noastră documentată când un obiect făcut de om se va prăbuși în mod accidental pe suprafața satelitului nostru natural.
Partea bună e că nu se va prăbuși pe Pământ (deși exista și această posibilitate). Dar partea oarecum tristă e că se va schimba înfățișarea Lunii. În urma acestui eveniment, Luna va avea un nou crater, care nu va fi fost format de activitatea vulcanilor de acolo sau de impactul cu alte obiecte cerești, ci de activitatea oamenilor. De fapt, de inactivitatea oamenilor. Pentru că NASA a mai organizat în trecut misiuni în care a prăbușit în mod intenționat obiecte pe Lună, cu scopul de a studia dacă în urma impactului se produc particule de apă, de exemplu. Însă ceea ce se întâmplă acum cu această bucată de rachetă e diferit, pentru că se întâmplă din neglijență. Deși trimitem atât de multe obiecte în spațiu, nu avem niciun fel de reguli prin care să ne asigurăm că nu le lăsăm să plutească la întâmplare prin spațiu atunci când devin inutile.
Chiar dacă nu ne afectează în niciun mod din punct de vedere științific, bucata de rachetă care se va prăbuși pe Lună la începutul lunii viitoare marchează oarecum o nouă eră: cea în care începem să modificăm înfățișarea altor corpuri, nu doar pe cea a planetei pe care locuim, fără un scop bine definit și fără să ne fi pus de acord că vrem să facem asta.
Similar multor legi, idei sau teorii, care au fost gândite cu mult înainte de realitatea din prezent, când lumea era cu totul alta, legislația spațială are și ea multe lacune. De exemplu, nu există niciun act normativ care să reglementeze impactul sateliților pe cerul nopții și poluarea vizuală pe care o generează, care afectează observațiile astronomice. Există în prezent aproape 2.000 de sateliți Starlink care orbitează Pământul cu scopul de a furniza internet. Când Tratatul spațiului cosmic a fost redactat, în 1967, internetul nici nu exista. Nu existau nici companii private care operau în acest domeniu, nici turism spațial și nici discuții despre colonii pe alte planete.
”Explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic ar trebui să se facă spre binele tuturor popoarelor, indiferent de gradul dezvoltării lor economice sau științifice”, prevede Tratatul spațiului cosmic încă de la primul articol. Dar cum anume avem grijă că se întâmplă asta în noua eră spațială? Și cum definim ”binele” în prezent?
Pe lângă discuția despre nevoia actualizării legislației spațiale, încât să reflecte și să reglementeze toată această activitate nouă care se petrece în spațiul cosmic, ceea ce se va întâmpla pe 4 martie naște o altă discuție, care se înscrie mai degrabă într-un registru filosofic, dar care e la fel de importantă și care nu e doar despre noi: E normal să alterăm niște locuri care au existat în absența noastră timp de miliarde de ani? Ar trebui să avem o limită a explorărilor spațiale? Și dacă da, care ar trebui să fie aceea?
La fel ca în cazul dezbaterile despre un preț al naturii, există două tabere mai vocale. Pe de o parte, există cei ce cred că actualele metode prin care omenirea explorează spațiul cosmic sunt asemănătoare practicilor coloniale violente desfășurate pe Pământ în trecut: ne purtăm ca și cum Luna și orice alte corpuri cerești ne aparțin. ”Alegerile pe care le facem în următorul deceniu de explorări spațiale vor dicta viitorul prezenței omenirii pe alte lumi, cu potențialul de a afecta mediile cu care interacționăm pe o scală de timp mult mai mare decât cea în care omenirea a existat. Ar trebui să facem aceste alegeri în mod conștient și cu grijă, pentru că multe vor fi ireversibile, în special cele care au legătură cu felul în care interacționăm cu potențiala viață extraterestră”, scrie un grup de cercetători de la NASA Ames Research Center într-un manifest prin care cere explorare etică și o politică de protecție planetară.
De partea cealaltă se află cei care susțin că dacă regulile ”etice” pe care o parte din cercetători și activiști și le doresc ar fi fost implementate în timpul misiunii Apollo 11, de exemplu, lucrurile s-ar fi complicat atât de tare încât Neil Armstrong nu ar mai fi pus niciodată piciorul pe Lună.
De esența discuției este aceeași problemă ca în cazul exploatării naturii pe Pământ. Are natura valoare intrinsecă în absența beneficiului pe care îl aduce oamenilor? Are Luna vreo valoare intrinsecă în absența oamenilor? Dacă stabilim că Luna are drepturi, înseamnă că le respingem oamenilor anumite drepturi? În plus, dacă suntem doar noi în Univers, înseamnă că putem să facem orice?
Dar poate că, pentru început, până ne dăm seama de răspunsuri, există și cale de mijloc. Poate că la fel cum ar trebui să fie și în cazul Pământului, am putea să fim parte din spațiul cosmic, în loc să îl facem să devină o parte din noi.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.