Să fii obligat să muncești de la birou când munca ta poate fi făcută de oriunde; să stai la muncă 8 ore pe zi, chiar dacă ai putea să ai aceleași rezultate și mai repede uneori; să îți fie contorizat timpul petrecut pe un anumit proiect și nu rezultatul – nimic din toate acestea nu sunt reguli de fier ale felului în care trebuie să se desfășoare munca. Uneori sunt doar lipsa de imaginație și teama de nou ale unor angajatori, sau ale celor ce gândesc politicile publice în materie de muncă.
Felul în care muncim nu a arătat dintotdeauna așa. De exemplu, weekend-ul a apărut acum un secol. Înainte să apară ideea celor două zile libere, oamenii munceau 7 zile pe săptămână, iar asta era ceva normal. Acum, repausul săptămânal de 48 de ore consecutive este prevăzut în Codul Muncii din România și este un drept al angajatului (și o obligație a angajatorului).
În 1860, de exemplu, săptămâna de muncă avea între 60 și 70 de ore. A scăzut gradual până la 43 de ore în 1970. De atunci însă, orele de muncă au încetat să mai scadă în ciuda dezvoltării tehnologice care a contribuit la creșterea productivității muncii.
John Maynard Keynes, economistul ale cărui idei au schimbat fundamental macroeconomia, a prezis în eseul ”Posibilități economice pentru nepoții noștri” că pe măsura ce nevoile materiale ale oamenilor urmau să fie satisfăcute de rezultatele obținute prin progresul tehnologic, oamenii ar fi avut mult mai mult timp să se bucure de lucrurile frumoase din viață și ar fi ajuns să muncească 15 ore pe săptămână, sau 3 ore pe zi.
Se împlinesc în curând 100 de ani de la această predicție și oamenii muncesc în continuare cel puțin 40 de ore pe săptămână, în ciuda imensului progres tehnologic.
În ultimii ani și cu precădere în timpul pandemiei, am început să ne gândim tot mai mult la felul în care muncim. Statisticile spun că există un curent fără precedent de oameni care pleacă din locurile de muncă pe care le aveau anterior pandemiei, și că cei mai mulți dintre ei își schimbă complet carierele, punând mai mult preț pe echilibrul dintre viața personală și muncă.
Mulți dintre angajații care au avut această posibilitate și au văzut beneficiile muncitului de acasă, nu se vor mai întoarce niciodată în clădiri de birouri aflate la 2 ore distanță dus-întors de casă, pe lângă cele 8 petrecute la muncă, sau în clădiri cu aer constant recirculat pe conducte, fără geamuri care să asigure ventilația în timpul unei pandemii (chiar dacă asta înseamnă să își găsească job-uri unde vor fi plătiți mai puțin).
Iar mulți dintre cei care și-au dat seama că munca lor este esențială, vor avea poate mai multe curaj să își ceară drepturile. Și ori de câte ori o vor face, noi, cei ce am depins de munca lor esențială, ar trebui să îi susținem.
Așa că felul în care muncim va începe să arate tot mai diferit, în ciuda rezistenței unora dintre angajatori și datorită acelor oameni care au renunțat la ”așa se face” și se întreabă în primul rând de ce se face așa și cum am putea face altfel, încât să ne fie tuturor mai bine.
La mai mult de un secol după ce angajații și-au câștigat dreptul de a munci doar 8 ore pe zi (de la 14 sau 16), am putea să ne întrebăm de ce mai muncim încă atât. Am putea munci mai puțin cu aceleași rezultate?
Una dintre ideile cu care felul în care muncim se schimbă este cea a săptămânii de muncă de 4 zile. Săptămâna de muncă de 4 zile este deja una dintre acele inovații sociale similare venitului de bază necondiționat – câțiva oameni percepuți ca ”radicali” o testează sau implementează; toate dovezile arată că este benefică și că rezultatele sunt impresionante; mulți dintre noi discutăm despre ea cu gândul de o avansa în fereastra Overton și de a o transforma în politică publică.
Pe lista ”radicalilor” care au adoptat săptămâna de muncă de 4 zile s-a aflat în 2019 Microsoft din Japonia, de exemplu. Deși angajații au lucrat 4 zile pe săptămâna, au încasat salariul normal aferent unei munci de 5 zile pe săptămână. Compania spune că rezultatul a fost o creștere a productivității de 40%. Mai mult, a crescut eficiența în multe alte domenii – de exemplu, au scăzut costurile cu energia electrică. 92% dintre angajați au declarat că sunt mai fericiți.
În Islanda, peste 2.500 de angajați au participat la două experimente ale săptămânii de lucru de 4 zile, susținute de guvern. Primul s-a desfășurat între 2014 și 2019, iar al doilea între 2017 și 2021. Nu s-a înregistrat nicio scădere a productivității sau a calității serviciilor oferite. În schimb, a crescut nivelul stării de bine resimțite de angajați la locul de muncă. Unii dintre participanți au declarat că timpul liber petrecut socializând sau făcând exerciții a avut într-un final un impact și asupra performanței la locul de muncă.
Anul trecut în noiembrie, Unilever din Noua Zeelandă a început un proiect pilot al săptămânii de lucru de 4 zile. Jacinda Ardern, prim-ministra Noii Zeelande a încurajat angajatorii să experimenteze acest fel de organizare a muncii în timpul pandemiei.
Un alt loc unde se discută la nivel național despre asta este Spania, unde guvernul vrea să plătească companiile care implementează săptămâna de lucru de 4 zile. Companiile își vor plăti angajații la fel, iar statul va compensa eventualele cheltuieli generate de nevoia de a angaja alți oameni sau orice alte costuri generate de schimbare. Scopul este îmbunătățirea sănătății oamenilor, nu creșterea profiturilor. Se estimează că între 200 și 400 de companii din Spania vor participa în mod voluntar la acest experiment. De altfel, Spania a fost și prima țară din lume care a adoptat ziua de muncă de 8 ore în 1919.
Discuția există și în Scoția, unde Nicola Sturgeon a anunțat că va susține ideea unei săptămâni de muncă de 4 zile și va crea un fond de 10 milioane de lire, care să permită companiilor să testeze și să exploreze beneficiile unei astfel de politici.
Și Kickstarter, platforma de crowdfunding, a anunțat recent că începând cu 2022, cei 90 de angajați ai companiei vor munci doar 4 zile pe săptămână.
Există însă și alte idei care au același scop – acela de a munci mai puțin și de a îmbunătăți viața oamenilor. De exemplu, în orașul Gothenburg din Suedia au fost reduse orele de muncă de la 8 la 6 ore în industria de îngrijire a vârstnicilor, ca urmare a unei creșteri a cazurilor de depresie și boli asociate epuizării cauzate de muncă. Salariile au rămas la fel. Deloc surprinzător, calitatea muncii a crescut. Pentru că să crezi că oamenii trebuie să muncească până la epuizare ca să aibă rezultate, e ceva ce doar cei ce nu înțeleg toate studiile din ultimii ani încă mai cred.
”Ora 13 e cea mai bună oră la care să mergi la prânz cu prietenii, să pleci cu bicicleta pe munte sau să te gândești la soluții creative, uneori chiar și pentru problemele de la muncă; pentru că de cele mai multe ori avem cele mai bune idei când suntem în afara peisajului de muncă” – crede CEO-ul unei companii din Germania care a propus angajaților să lucreze între orele 8 și 13 și să evite să fie distrași în acest interval. Angajații lucrează cu 40% mai puțin, dar cu același salariu ca înainte, încă din 2017. Lucrurile au funcționat perfect pentru toată lumea și continuă la fel și azi. Compania se numește Digital Enabler și este prima din Germania care a implementat ziua de muncă de 5 ore.
Cei ce susțin mai degrabă o politică a orelor de muncă reduse în fiecare zi, cu menținerea săptămânii de muncă de 5 zile, se bazează pe studiile și sondajele care arată că nimeni nu se poate concentra pe același lucru mai mult de 3 ore pe zi și că, oricum, aproape jumătate dintre angajații din întreaga lume își pot îndeplini atribuțiile de muncă în mai puțin de 5 ore în fiecare zi.
Toate aceste companii măsoară munca prin rezultate, și nu prin ore petrecute la locul de muncă. Toți angajații care au experimentat munca de 4 zile pe săptămână, sau de mai puțin de 8 ore pe zi, au remarcat că aceleași task-uri pot fi îndeplinite într-un timp mai scurt. Pentru că munca are o capacitate de a se întinde pe întreaga perioadă care îi e rezervată. Dacă programul e de 8 ore, vom găsi feluri prin care să întindem activitățile timp de 8 ore.
Beneficiile unui program redus de muncă, fie că e vorba de mai puține ore într-o zi, fie că e vorba de o săptămâna mai scurtă, se întind de la sănătate psihică și fizică mai bună, la șomaj scăzut și o distribuție mai egală a muncilor casnice, până la reducerea impactului pe care îl avem asupra mediului. Oamenii care au mai mult timp liber își vizitează părinții mai des; sau sunt la rândul lor părinți mai prezenți pentru copiii lor; mănâncă mai sănătos; merg mai des la doctor; își urmează pasiunile.
Încă trăim într-o cultură în care uneori epuizarea prin muncă e tratată ca un semn de importanță, de succes profesional. Însă asta doar pentru că nu am avut nicio șansă să vedem lucrurile altfel la scară largă. La fel cum nu am avut nicio șansă să vedem un venit de bază necondiționat implementat la nivel național.
În 1926, când Ford a introdus săptămâna de lucru de 5 zile, reducând cu 2 zile programul de muncă al angajaților, președintele consiliului de administrație al Philadelphia Gear Works a scris: ”oricărui om care cere ca săptămâna de lucru să aibă doar 40 de ore, ar trebui să îi fie rușine să își revendice cetățenia în această țară.” Similar, președintele Asociației Naționale a Producătorilor, a scris: ”mă declar pentru orice face munca mai fericită, dar împotriva a tot ceea ce îi subminează importanța.”
Aceleași tip de poziționare împotriva ideilor noi, de orice natură ar fi ele, se întâmplă și azi și sunt ușor de recunoscut în jurul nostru acei oameni care vor prefera întotdeauna ca lucrurile să rămână așa cum au fost obișnuiți. Paradoxal este că politicile pe care unii le apăra cu atât de multă înverșunare astăzi și pe care vor să le păstreze, pentru că le consideră ca fiind ”norma”, sunt tocmai ideile radicale ale altora din trecut.
Argumentele împotriva acestor idei sunt exact acelea care ne țin întotdeauna pe loc în fața inovațiilor sociale și derivă din teama oamenilor de schimbare sau din lipsa posibilității de imaginație cu privire la faptul că orice convenție poate fi schimbată. Aceleași argumente pe care probabil unii dintre oameni le-au folosit și în fața inovațiilor în tehnologie și care acum se bucură inevitabil de ele.
Există un curent recent de a constata că în ultimii ani inovația tehnologică a stagnat comparativ cu perioadele în care au apărut avioanele sau internetul (curent surprins cel mai bine în cuvintele lui Peter Thiel: ”am vrut mașini zburătoare și ne-am ales cu 140 de caractere”). Dar dacă ne aflăm într-o perioadă în care avem nevoie de inovație socială mai mult decât de inovație tehnologică? Sau poate că avem nevoie de inovație socială tocmai ca precondiție pentru ca mai mulți oameni să aibă posibilitatea să gândească următoarele inovații tehnologice?
Într-un material despre venitul de bază necondiționat am întrebat ce ați face dacă ați avea nevoile de bază acoperite, indiferent cât munciți sau câți bani încasați. Unii dintre voi ne-ați scris că ați face documentare; că ați scrie; că ați merge la cursuri și că ați obține certificări pentru terapie comportamentală. Multe dintre răspunsuri au însemnat că ați munci, altfel de muncă decât cea din care vă asigurați supraviețuirea, ceva ce poate că vă face mult mai multă plăcere, însă tot muncă în beneficiul altora – documentarele sunt făcute ca să arătăm lucruri altor oameni, certificatele de terapia comportamentală le obținem ca să ajutăm alți oameni. Asta fac oamenii când au suficient spațiu mental ca să își organizeze timpul cum vor. Iar atunci când astfel de activități sunt făcute nu ca o constrângere pentru asigurarea supraviețuirii, ci din pasiune, sunt cu atât mai bune. De multe ori, cei ce promovează astfel de măsuri precum venitul de bază necondiționat sau săptămâna de muncă de 4 zile, o fac folosind ca prim argument creșterea productivității sau menținerea productivității; scăderea sau menținerea costurilor pentru angajatori; crearea de noi produse și servicii în economie. Da, astfel de măsuri ar fi benefice pentru companii și pentru economie. Însă nu despre asta e vorba, de fapt. Ci despre faptul că ar fi benefice pentru oameni. Pentru toți oamenii, de la ambele capete ale oricărei acțiuni.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.