„Ucraina a anunțat stare de urgență din cauza riscului unei invazii din partea Rusiei. Starea de urgență va dura 30 de zile și este menită să protejeze economia…”, e începutul unui articol dintr-o publicație străină din 23 februarie. „Să protejeze economia.” Nu oamenii. Economia.
Rubrica de azi trebuia să fie despre cum se termină o pandemie. O pandemie care se întâmpla deja, printre altele, și în contextul unei crize climatice. Iar între timp se întâmplă și în contextul unui război. „Lupta împotriva crizei climatice”, începusem să tastez, dar m-am oprit și o să rescriu.
Pentru că așa cum economia nu poate fi protejată, pentru că ea nu există, e doar un concept, așa și ideea că vom lupta împotriva crizei climatice transmite un mesaj greșit. Când lupta reală încă există printre noi, am putea să renunțăm să o mai normalizăm în orice context posibil. Poate, dacă ne dăm seama la timp, chiar și în expresiile pe care le folosim.
Cuvintele pe care le folosim contează.
Asta transmitea și William Zinsser în cartea On Writing Well. Zinsser, un om care a scris toată viața și i-a învățat și pe alții cum să o facă, spunea că nu îi place, de fapt, să scrie. Ci că îi place sentimentul că a scris și că iubește să rescrie. Să șteargă dintr-un text cuvinte care nu transmit nimic și să le înlocuiască cu unele care au mai multă precizie. Să lege mai bine propozițiile între ele. Să le dea cuvintelor mai mult ritm. Să le facă să sune bine atunci când sunt citite.
„Scrisul nu este o limbă specială dobândită doar de unii. Scrisul înseamnă să gândești pe hârtie”, spunea Zinsser. În timp, hârtia și stiloul au fost înlocuite de un calculator și niște taste. Însă nimic nu a înlocuit deocamdată scriitorii. E în continuare responsabilitatea unui om să scrie ceva ce alții vor citi. Oricât de mult s-ar schimba tehnologia și oricât de ușor ar deveni actul în sine de a scrie, e în continuare nevoie de cineva care să gândească cuvintele care ajung să fie scrise.
Să nu scrii niciodată „individ” când te referi la un om, dacă în vorbirea directă nu te-ai adresa niciodată în acest fel, e un alt sfat de-al lui. Sfat care nu e doar pentru „scriitorii-scriitori”. De altfel, suntem toți niște scriitori acum, nu? Fie că scriem e-mailuri la birou, statusuri pe Facebook, mesaje pe WhatsApp, comentarii pe Instagram, SMS-uri. Tot ce scriem, oricare dintre noi, va fi citit de cineva. De ce am folosi în comunicarea scrisă cuvinte pe care nu le-am folosi niciodată dacă ar fi să ne întâlnim unii cu alții și să vorbim? De ce am folosi cuvinte sau expresii care, de fapt, denotă cu totul altceva? De ce nu am fi un pic mai mult ca William Zinsser și să rescriem până când transmitem cuvintele potrivite?
Cum ar fi dacă am începe chiar să mai schimbăm din proverbe, versuri sau fraze populare, care au rămas din obișnuință cu noi de atâta timp? De exemplu: ”floricele pe câmpii, hai să le admirăm, copii”, în loc să le tot adunăm.
În vremuri în care luptele reale încă există, cum ar fi dacă, în loc să ne vină natural să scriem „lupta împotriva crizei climatice”, să facem un efort și să rescriem: „colaborarea pentru rezolvarea crizei climatice”? Poate că am putea să nu mai normalizăm „lupta” în niciun context. Am putea să normalizăm colaborarea întotdeauna.
Concentrează-te pe binele pe care îl poți face. Și chiar dacă uneori simți că nu poți face prea multe, întotdeauna poți măcar să nu normalizezi răul. În anul 2022, cu atât de multe lucruri pe care putem și trebuie să le facem împreună, lupta nu trebuie să își mai aibă locul niciunde. Nici măcar în cuvinte.
Eu o să mă concentrez să nu mai folosesc cuvinte care, deși ne pot părea uzuale, pot normaliza răul.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.