Un venit de bază universal, un salariu minim aplicabil în toate statele membre ale Uniunii Europene, mai multă atenție acordată politicilor sociale și celor de pe piața muncii – sunt lucrurile pe care europenii declară că și le doresc în mai multe sondaje efectuate de o platformă independentă care analizează opinia publică în Europa.
Pentru o idee care încă e percepută ca fiind radicală, susținerea unui venit de bază universal este uniform distribuită între toate grupele de vârstă. Peste 70% dintre europeni declară că își doresc o astfel de politică.
În România, deseori când se vorbește despre ideea unui astfel de venit, ajunge în final să fie numit ”venit minim garantat”. Însă în legislația noastră avem deja un venit minim garantat. Iar venitul de bază universal și venitul minim garantat sunt două instrumente complet diferite.
Venitul minim garantat este o formă de ajutor social, care, în România, se acordă doar celor care dovedesc că nu își găsesc un loc de muncă, dar că sunt în căutarea activă a unuia. Pentru a primi ajutorul social, orice persoană trebuie să depună o serie de documente și declarații, enumerate de Direcția de Asistență Socială într-o listă ce se întinde pe 2 pagini. Apoi trebuie să completeze un formular care conține 13 pagini de întrebări, în care, printre altele, o persoană trebuie să declare, de exemplu, câtă mazăre, cartofi sau floarea soarelui deține pe terenurile proprii, câte flori, plante ornamentale sau semințe de iarbă. Dacă documentele sunt completate corect și o persoană este eligibilă, va începe să primească 142 de lei pe lună. Acesta este cuantumul venitului minim garantat. Refuzul oricărui loc de muncă sau refuzul de a participa la cursuri de formare profesională conduc automat la pierderea acestui venit pe o perioadă de cel puțin 12 luni.
Venitul minim garantat este deci o formă de ajutor condiționată, acordată doar celor care demonstrează o nevoie și care este retrasă atunci când condițiile nu mai sunt îndeplinite – ceea ce face ca particula garantat din denumirea lui să fie complet nepotrivită, pentru că nimic din felul în care este construită această politică nu oferă vreo siguranță.
În schimb, ideea unui venit de bază universal (sau necondiționat), cea care se bucură de o susținere tot mai mare printre europeni, dar și în general peste tot în lume, ar reprezenta un sprijin acordat fără condiții și care nu poate fi retras. Dacă ar ajunge să fie implementat ca politică publică, acest tip diferit de venit ar fi unul de bază – adică ar urma să fie calculat la o valoare care să asigure îndeplinirea nevoilor esențiale de hrană, adăpost, acces la servicii medicale (spre deosebire de venitul minim, în valoare de 142 de lei pe lună, care, în realitate, nu poate asigura nici măcar suficientă mâncare); venitul ar fi universal pentru că nu ar exista niciun fel de diferențe între persoanele care îl primesc – l-ar primi toată lumea, indiferent de situația în care se află.
Oportunitatea unor programe de protecție sociale universale vs. cea a unor programe țintite este intens dezbătută de economiști. Program țintit este și venitul minim garantat existent acum în legislația noastră. Unii dintre economiști argumentează că programele țintite folosesc banii în mod mai eficient, direcționându-i doar către cei ce chiar au nevoie. Dar țintirea este de obicei asociată cu niște costuri mari care să asigure că doar cei mai săraci dintre oameni sunt vizați de aceste măsuri. În plus, mulți oameni vulnerabili ajung să fie excluși din astfel de programe pentru niște diferențe infime în condițiile de viață.
În schimb, economiștii care susțin venitul de bază universal invocă simplitatea pe care un astfel de program ar aduce-o și demnitatea pe care o oferă faptul de a primi acest venit ca pe un drept și nu ca pe un ajutor.
Spre deosebire de venitul minim garantat, nu există încă niciunde în lume un astfel de venit de bază universal care să fie implementat la nivelul unei populații întregi. Există doar proiecte pilot și experimente în care se testează rezultatele unei astfel de politici. Peste tot, rezultatele sunt foarte bune.
Cel mai apropiat sistem, care e deseori dat ca exemplu atunci când se vorbește despre această idee, este cel al Fondului Permanent din Alaska. Din 1982, fiecare femeie, fiecare bărbat și fiecare copil din Alaska a primit o sumă de bani la finalul fiecărui an. Banii provin din încasările statului rezultate din exploatarea rezervelor (finite) de petrol și gaze, bani care au fost investiți de-a lungul timpului, cu gândul la generațiile viitoare. ”Într-un stat care se bazează în principal pe exploatarea resurselor naturale, Fondul generează venituri regenerabile pentru Alaska – pe măsură ce veniturile din petrol și gaz se diminuează, Fondul continuă să crească” – este descris programul într-un ghid în se vorbește despre bogăția intergenerațională. Sumele de bani sunt împărțite între toți locuitorii din Alaska în mod egal, fără să conteze situația lor financiară, vârsta, sau dacă au loc de muncă. De esența măsurii este faptul că oportunitățile economice ce izvorăsc din resurse naturale trebuie împărțite în mod egal de toți oamenii.
Ceea ce se întâmplă în Alaska se aseamănă cu ideea unui venit de bază universal din perspectiva includerii tuturor cetățenilor în această măsură și din perspectiva lipsei cerințelor de muncă atașate sumelor de bani pe care oamenii le primesc. Diferența considerabilă este însă că banii nu sunt suficienți pentru asigurarea nevoilor de bază, iar suma variază tot timpul. De exemplu, pentru anul 2021, suma pe care a primit-o deja fiecare locuitor este de aproximativ o mie de dolari; în 2015, suma a fost de aproape 2.300 de dolari.
La momentul în care a fost scrisă în Constituție, politica implementată de Alaska era una inovativă și netestată în alte locuri din lume, așa că de aici au venit datele necesare efectuării mai multor studii care să arate cum influențează comportamentul oamenilor niște sume de bani primite fără condiții. Un studiu din 2018 arată că transferurile de bani nu au niciun efect asupra angajărilor, de exemplu: oamenii continuă să muncească la fel, chiar și atunci când primesc bani fără să le fie cerut nimic în schimb. Mai mult, în cazul specific din Alaska, după introducerea acestei politici, au crescut angajările part-time.
De altfel, aceasta este una dintre cele mai dese critici aduse împotriva unui venit de bază universal: convingerea că oamenii vor înceta să mai muncească. Contraargumentul este că un astfel de venit le oferă oamenilor șansa să găsească acele job-uri care se potrivesc mai bine abilităților lor și că le oferă o putere mai mare de negociere. Iar o putere mai mare de negociere a angajaților este esențială având în vedere că trăim într-o perioadă în care salariile sunt menținute la niveluri foarte scăzute.
S-au desfășurat zeci de experimente încă din anii 1970 pe tema unui venit de bază universal și unele chiar acum, în zilele noastre. Toate arată același lucru: în comunitățile unde nevoile de bază sunt îndeplinite scad infracțiunile, crește coeziunea socială, oamenii sunt mai sănătoși.
Într-un sondaj efectuat de economiștii Esther Duflo și Abhiit Banerjee, 87% dintre respondenți au declarat că nu ar înceta să mai muncească sau să caute un loc de muncă dacă ar primi 13.000 de dolari pe an, fără condiții atașate. Toate dovezile arată că oamenii vor să muncească, printre altele, și pentru că munca aduce cu ea un sentiment de demnitate, scop și apartenență.
E ușor să ne imaginăm că alții vor reacționa în moduri nefavorabile la această măsură, dar confruntați noi înșine cu aceeași întrebare, răspunsul nostru este diferit. Voi ați renunța să mai munciți dacă ați avea suficientă mâncare, o locuință și acces la îngrijiri medicale?
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.