Când oamenii au început să se gândească la posibilitatea de a călători prin aer, nu și-au imaginat ceva chiar în totalitate nou. Păsările și insectele făceau deja asta de mult, așa că au avut de unde să învețe. La început, oamenii și-au făcut aripi din pene și le-au atașat de brațe, cu rezultate uneori dezastruoase. Dar au continuat să încerce, iar niște sute de ani mai târziu avem avioane care ne duc în câteva ore în aproape toate locurile de pe planetă.
Procesul prin care oamenii au reușit în final să zboare se numește biomimetism – un proces prin care imităm modele pe care le observăm în natură și le folosim apoi în lucrurile pe care le construim. Și se pare că facem asta foarte des.
Un exemplu simplu este scaiul. Scaiul pe care îl au copiii la încălțăminte este un obiect care a apărut imitând ceva ce exista deja în natură. Oamenii au observat ciulinii și proprietatea acestor plante de a se ”agăța”, așa că au inventat banda velcro (sau scaiul artificial). Pe Stația Spațială Internațională, de exemplu, se folosește foarte mult scai pentru a împiedica obiectele să plutească. În absența unor sisteme care să țină lucrurile în loc, toate ar pluti libere fără ajutorul gravitației. Așa că benzile de scai sunt lipite pe pereții stației, iar astronauții pot să agațe ușor uneltele pe care le folosesc.
Pânzele de păianjen sunt unele dintre cele mai puternice construcții din natură. Așa că au servit ca inspirație industriei auto în construcția de parbrize, care nu cad atunci când se sparg. La impactul cu o piatră, de exemplu, parbrizul mașinii va crăpa tocmai în forma unei pânze de păianjen, însă nu se va rupe în bucăți.
Biomimetismul este folosit și în construcții. Arhitectul Moshe Safdie, cel care a conceput faimoasa cascadă interioară din aeroportul din Singapore și ansamblul de apartamente ”Habitat 67”, spune în cartea ”Beyond Habitat” că oamenii ar construi mai bine dacă și-ar lua timpul necesar să vadă cum o face natura. ”Economia și supraviețuirea sunt două cuvinte-cheie în natură. Scos din context, gâtul unei girafe pare ineficient de lung, dar devine util în lumina faptului că cea mai mare parte din mâncarea girafelor se află în vârful copacilor. Frumusețea, așa cum o înțelegem noi, și așa cum o admirăm în natură, nu este niciodată arbitrară”.
Însă mai există un domeniu în care am putea învăța de la natură: cel al felului în care ne organizăm societățile și avem grijă unii de alții. Iar aici lecția vine de la copaci.
”De unul singur, un copac nu-și poate asigura un climat local potrivit. Stă la mila vântului și a vremii. Dar împreună, mai mulți copaci creează un ecosistem care domolește căldura excesivă sau frigul excesiv, stochează cantități mai mari de apă, și generează mult mai multă umiditate. Și în acest mediu protector, copacii pot trăi vieți foarte lungi. Ca să ajungă în acest punct, comunitatea trebuie să rămână intactă cu orice preț. Dacă fiecare copac s-ar îngriji doar de el, mulți dintre ei nu ar ajunge la bătrânețe” scrie Peter Wohlleben în cartea Viața Secretă a Copacilor.
”Cu fiecare copac care dispare, se formează o gaură în coroana copacilor, ceea ce face ca furtunile să poată pătrunde mai ușor în pădure și să îi scoată din rădăcini. Valurile de căldură ajung mai ușor la sol și îi usucă. Fiecare copac suferă.
Așa că fiecare copac este valoros pentru comunitate și merită să fie ținut în viață cât mai mult posibil. Acesta este motivul pentru care inclusiv copacii bolnavi sunt sprijiniți și îngrijiți până ce își revin. E posibil ca data viitoare, tocmai copacul care a oferit sprijinul, să fie cel ce are nevoie de îngrijire.
Un copac își crește ramurile până ce întâlnește vârfurile ramurilor altor copaci de aceeași înălțime. Nu crește mai mare de atât, pentru că deja lumina și aerul din acel spațiu sunt ocupate. Copacii nu vor să se priveze unii pe alții de ceea ce au nevoie, așa că dezvoltă ramuri puternice doar în exteriorul coroanelor.”
În pădurile naturale de fag ”copacii își sincronizează performanțele astfel încât toți să se bucure de succes în mod egal. Fiecare fag crește într-o locație diferită, iar condițiile pot să difere doar la câțiva metri distanță. Solul poate fi mai pietros; poate să rețină multă apă sau deloc; poate să fie hrănitor sau sterp. Fiecare copac are condiții de creștere diferite; așa că fiecare copac crește mai repede sau mai încet și produce mai mult sau mai puțin zahăr sau lemn. Ca atare, te-ai aștepta ca fotosinteza să aibă loc într-un ritm diferit.”
Dar cu toate acestea, ”rata de fotosinteză este aceeași pentru toți copacii. Copacii, se pare, egalizează diferențele dintre cei puternici și cei slabi. Fie că sunt groși sau subțiri, toți membri aceleiași specii folosesc lumina ca să producă aceeași cantitate de zahăr per frunză. Egalizarea are loc sub pământ, prin rădăcini. Oricine are abundență de zahăr, dă mai departe; cine nu are suficient, primește ajutor.
Bunăstarea lor depinde de bunăstarea comunității, iar când un copac fragil dispare, toți ceilalți pierd. Când asta se întâmplă, pădurea nu mai este un singur organism unit. Când un copac dispare, cu toată coroana lui, razele puternice ale soarelui pot ajunge mai ușor la solul pădurii, iar vântul puternic poate ajunge mai ușor la trunchiuri. Chiar și un copac sănătos se poate îmbolnăvi de-a lungul vieții. Atunci când se întâmplă asta, el depinde de vecinii lui mai slabi pentru ajutor. Dar dacă ei nu mai sunt deja acolo, atunci e nevoie doar ca o insectă care altădată ar fi fost inofensivă să îl afecteze în mod decisiv.
Când copacii trăiesc împreună, hrana și apa sunt împărțite în mod optim între ei, astfel încât fiecare dintre ei să poată ajunge cel mai bun copac posibil. Asta se întâmplă pentru că un copac poate să fie doar la fel de puternic precum pădurea care îl înconjoară.”
Am fi putut să ne uităm la păsări și să nu ne gândim niciodată că am putea să le imităm zborul. Așa cum Wohlleben a petrecut decenii fiind pădurar și uitându-se la copaci doar prin filtrul unui om care vede trunchiul și îl evaluează după valoarea lui de piață. Până când a înțeles că dacă ne schimbăm perspectiva, am putea găsi printre copaci un exemplu de biomimetism pentru cum ar putea arăta lumea în care să vrem să trăim.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.