Teoriile economice clasice ne învață că, în urmărirea propriul interes, fiecare dintre noi va contribui de fapt la binele general al societății – consumatorii vor căuta să își maximizeze propria utilitate în produsele pe care le cumpără; angajații își vor maximiza propriile preferințe între numărul de ore muncite și numărul de ore libere; companiile își vor maximiza profitul.
În acest scenariu, ”mâna invizibilă a pieței” funcționează perfect pentru toată lumea, iar sistemul public, prin toate instituțiile care îl compun, nu are alt rol decât acela de a interveni atunci când acest mecanism al pieței eșuează pentru unii dintre noi.
De exemplu, guvernul va interveni și va impune angajatorilor plata orelor suplimentare angajaților care muncesc peste program, după ce constată că angajații au o putere inegală în raport cu angajatorul în a-și maximiza preferința între numărul de ore muncite și numărul de ore libere; sau va interveni în a impune sancțiuni unei companii care în goana după maximizarea profitului deversează reziduuri într-un râu; sau ar putea impune angajatorilor să ofere un salariu minim corelat cu coșul minim pentru a putea beneficia de munca unui om, după ce constată că salariile care se formează pe piață sunt insuficiente pentru un trai decent și că se generează astfel cheltuieli ale statului pentru politici de protecție socială. În acest scenariu, guvernele sunt deci ”reparatoare” de piețe, după ce piețele dau greș.
Există economiști și economiste care cred că multe dintre greșelile pieței s-au transformat în timp în crizele sociale și ecologice pe care le experimentăm astăzi – de la inegalitatea economică și socială, la schimbările climatice, mare parte dintre dificultățile cu care ne confruntăm astăzi nu erau (și încă nu sunt) inevitabile. Sunt consecințe ale acestui fel în care am ales să ne organizăm, dintre multele feluri posibile pe care le-am putea imagina. Ideea reorganizării societății este una radicală și copleșitoare. Cum începem? Poate cu o misiune?
Mariana Mazzucato este una dintre economistele care au conturat ideea gândirii obiectivelor din prezent în termeni de ”misiuni”, și care a publicat la începutul acestui an cartea ”Mission Economy”. Ea susține că guvernele trebuie să se transforme mai des din simple reparatoare ale greșelilor piețelor, în creatoare de piețe, care să seteze misiuni capabile să strângă în jurul lor mai mulți actori – sectorul privat, societatea civilă, cercetători, academicieni.
Exemplul pe care ea îl folosește pentru a demonstra capabilitățile guvernelor în a seta astfel de obiective mărețe este cel al misiunii care a dus primul om pe Lună. Misiunea Apollo 11 este deseori etalonul pentru ceea ce oamenii pot să facă atunci când își stabilesc un obiectiv comun.
În 25 mai 1961, președintele John F. Kennedy a ținut în fața congresului american discursul care a inițiat începutul explorărilor spațiale, spunând:
”Cred că avem toate resursele și talentul necesare. Dar problema e că niciodată nu am luat o decizie la nivel național și nu am mișcat resursele necesare pentru un asemenea scop. Nu am definit niciodată obiective pe termen lung într-o perioadă de timp caracterizată prin urgență, și nu ne-am gestionat resursele și timpul astfel încât să îndeplinim acele obiective.”
La 8 ani distanță de la discursul de mai sus, Neil Armstrong și Buzz Aldrin au făcut primii pași pe Lună.
Obiectivul programului Apollo a fost unul clar – primii pași ai unui om pe Lună și întoarcerea înapoi pe Pământ în siguranță. Calendarul îndeplinirii obiectivului a fost de asemenea clar – primii pași pe Lună înainte de finalul deceniului (1960-1969). Ceea ce înțelesese foarte bine Kennedy la acel moment era că singurele lucruri care ne pot limita acțiunile sunt capacitățile noastre tehnice și resursele materiale pe care le avem la dispoziție, care trebuie combinate cu un nivel imens de dedicare, organizare și colaborare, astfel încât un scop să fie atins. Programul spațial nu a pornit de la întrebarea ”avem bani să facem asta?”, ci de la afirmația ”facem tot ce e nevoie ca să atingem acest scop”.
Urgențele sociale și climatice cu care ne confruntăm astăzi sunt mult mai ample și mai complicate decât o misiune spațială. Însă nu există niciun motiv pentru care în rezolvarea lor să nu aplicăm aceeași lentilă aplicată în misiunea Apollo 11 – aceea de a face orice este nevoie pentru atingerea scopului.
Aer curat în orașele sufocate de trafic, acces la tratamente ieftine pentru mai multe afecțiuni medicale, siguranța unei vieți decente și autonome la toate vârstele, acces la servicii digitale care să îmbunătățească serviciile publice – toate acestea ar putea fi obiective care să stârnească inovația și cercetarea în mai multe domenii, cu rezultate și efecte în cascadă, pe care acum nici nu ni le imaginăm.
De exemplu, misiunea Apollo a necesitat o colaborare strânsă între guvern și sistemul privat din diverse sectoare, nu doar cel spațial – de la echipamente electrice, la materiale, până la nutriție. Tehnica de uscare prin congelare (liofilizare) a alimentelor a fost concepută pentru nevoile misiunilor spațiale – alimentele rețin 98% din nutrienți în felul acesta, cântărind doar 20% din greutatea inițială, ceea ce e esențial în călătoriile spațiale.
Așa arăta mâncarea pe care astronauții o luau cu ei în spațiu în timpul primelor misiuni spațiale. Mâncarea trebuia să fie cât mai compactă și să poată fi ”preparată” doar cu apă rece. În imagine este injectată apă într-o friptură de vită deshidratată, iar în pachetele de lângă se află garnitura.
Nevoile misiunii spațiale au creat piețe în domenii diferite, în care sistemul privat a putut să crească. Aceste piețe nu s-au limitat doar la îndeplinirea nevoilor misiunii pentru ca mai apoi să dispară. Din această colaborare între stat și sectorul privat pentru călătoria primului om pe Lună au rezultat numeroase alte efecte. Tehnica de uscare prin congelare este folosită și azi. O mare parte din tehnologia din spatele telefoanelor noastre inteligente derivă din programul Apollo. Tehnologia necesară pentru procesarea datelor în timp real și pentru folosirea computerului din modulul lunar au stimulat inovația din spatele a ceea ce azi numim software. De la aspiratoare, până la termometre pentru ureche și saltele cu memorie, multe dintre lucrurile de care ne bucurăm astăzi sunt rezultatul explorărilor spațiale.
În 2018, Mariana Mazzucato a propus Uniunii Europene să aplice un astfel de cadru ”orientat spre misiune” programului de inovație și cercetare Horizon Europe. Inovația orientată spre misiune înseamnă să setezi ”de sus” obiective în jurul unor provocări existente și apoi să lucrezi de jos în sus pentru a le atinge.
Comisia Europeană a ales 5 misiuni ca parte din programul de inovație și cercetare Horizon Europe 2021-27: lupta împotriva cancerului, reziliență și pregătire în fața schimbărilor climatice, oceane și ape sănătoase, orașe neutre din punct de vedere al impactului asupra climei, sol și mâncare sănătoase.
De exemplu, misiunea care are în vedere orașele neutre din punct de vedere al impactului asupra climei are ca scop să susțină și să promoveze 100 de orașe europene în tranziția către neutralitate climatică până în 2030. Orașele acoperă 3% din teritoriul uscat al planetei, însă produc peste 72% din totalul de emisii de gaze cu efect de seră. Până în 2030, 80% dintre cetățenii europeni vor locui în orașe. Cele 100 de orașe susținute prin acest program se vor transforma în centre de experimentare și inovație pentru restul orașelor europene.
Întregul program Horizon Europe are alocat un buget de 95,5 miliarde de euro. În următorii 7 ani, 4,5 miliarde de euro din acest buget sunt rezervate acestor 5 misiuni, care vor reuni cercetători, sectorul privat și pe cel public într-o colaborare pentru un scop comun. Similar misiunii Apollo, inovațiile ce se vor întâmpla în aceste proiecte ar putea să genereze noi tehnologii, servicii sau produse, pe care acum nici nu le anticipăm și care să ne influențeze viața de zi cu zi.
Succesul misiunii Apollo ne arată că avem o capacitate uriașă de a face lucruri incredibile, dacă ne stabilim un scop comun și dacă, odată eliminată constrângerea financiară (autoimpusă sau nu), ne concentrăm pe resursele reale pe care le avem.
Comparație între cheltuielile majore ale guvernului SUA, ajustate cu inflația aferentă anului 2008. Diferența între cheltuielile generate de programul Apollo (al treilea rând de sus) față de cheltuielile cu războaiele din Irak și Afganistan (ultimul rând) este impresionantă. Sursa: Mission Economy, pag. 92
Prima întrebare în fața provocărilor cu care ne confruntăm în prezent nu ar trebui să fie ”avem bani să atingem acest scop?”, ci ”avem resursele reale cu care să atingem acest scop? Și dacă nu, cum le creăm?”
Resursele reale înseamnă rezultatele progresului științific și tehnologic, care nu pot să apară altfel decât imaginate și dezvoltate de oameni. Iar acești oameni trebuie să fie în primul rând oameni sănătoși și cu nevoile de bază acoperite, astfel încât să dobândească confortul mental de a se gândi la soluții, de a acumula cât mai multă cunoaștere și apoi de a colabora. Banii nu sunt o resursă, ci doar cel mai facil mijloc pe care omenirea l-a găsit (deocamdată) pentru a pune resursele în mișcare. Dacă continuăm să refuzăm acest mijloc unei părți însemnate din populație, e posibil ca în viitor să nu mai aibă cine să își imagineze progresul.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.