Dacă citiți opiniile celor care se exprimă cu privire la salariul minim în România, ați putea crede că problema este una tranșată în mod definitiv și că nu mai încape loc de discuție: creșterea salariului minim cauzează șomaj. Doar că de cele mai multe ori, opiniile vin din convingeri. Nu e greu de văzut de ce – ipoteza este una interesantă și pare extrem de plauzibilă la suprafață. Din păcate însă, există puține dovezi care să încline în mod neechivoc balanța într-o parte sau alta. Pentru că nici măcar între economiștii care chiar studiază problema în profunzime nu există un consens. Felul în care economiștii sumarizează dovezile efectelor salariului minim asupra locurilor de muncă variază de la: ”este bine cunoscut în prezent faptul că un salariu minim mai mare nu reduce locurile de muncă”, până la ”dovezile sunt amestecate, rezultatele efectelor se învârt în jurul cifrei 0, așa că nu există nicio bază pentru o concluzie puternică în niciun sens”, și până la ”dovezile arată efecte adverse asupra locurilor de muncă”.
Ideea că o creștere a salariului minim va cauza pierderea locurilor de muncă este una dintre cele mai studiate ipoteze de către economiști. Opinia lor a variat enorm în timp. De exemplu, în 1978, 90% dintre economiștii membri ai Asociației Economice Americane agreau că dacă salariul minim crește, vor scădea angajările în rândul tinerilor și în rândul celor cu mai puține aptitudini. Motivul era acela că angajatorii nu vor să plătească prea mult pentru niște angajați care nu sunt suficient de pregătiți.
În 2000, același tip de studiu a reflectat că 46% dintre membrii asociației credeau același lucru. În 2015, doar 26% dintre economiști mai credeau că creșterile salariului minim conduc automat la pierderea locurilor de muncă. Modificarea de opinie este uriașă. Dar s-a întâmplat așa cum se întâmplă în orice domeniu care evoluează și acumulează tot mai multe informații. Domeniul economiei s-a modificat considerabil în ultimii ani și există tot mai mulți economiști care fac cercetări aplicate în realitate cu privire la teoriile pe care alții înaintea lor le studiau doar în manuale.
Unul dintre acești economiști este Arindrajit Dube, cunoscut în ultimii ani pentru cercetările în domeniul efectelor salariului minim asupra locurilor de muncă și asupra inegalității. Opinia lui este că discuția despre afectarea locurilor de muncă în cazul creșterilor salariului minim este cel mult o întrebare deschisă, nicidecum o problemă rezolvată. Iar teoria nu poate fi un substitut pentru dovezile din viața reală. Într-un eseu publicat în 2019, Dube spune că cele mai multe studii care analizează impactul creșterilor de salariu minim se bazează pe segmente înguste de angajați, cu precădere pe angajații tineri. Motivul este următorul: studiile care vizează categorii mai largi de angajați cu salarii mici produc rezultate mai puțin concludente, așa că nu sunt utile în a produce convingeri. În științele sociale nimeni nu vrea să citească lucrări neconcludente. În schimb, studiile care vizează categorie de angajați tineri au produs, istoric vorbind, cele mai multe rezultate negative, în sensul că au arătat corelații mai puternice de scădere a angajărilor ca urmare a creșterii salariilor minime. Acestea vor fi studiile invocate de cei ce se opun ideii creșterii salariului minim.
Doar că, spune Dube, aceste studii nu au luat în calcul alte variabile care ar fi putut influența modificările de pe piața muncii. Ca de exemplu, politicile publice care au influențat tinerii să rămână mai mult timp la școală, sau accesul mai facil la studii superioare după terminarea liceului, sau chiar plecarea tinerilor din țară – deci absența lor de pe piața muncii.
Așa că studiile variază în funcție de segmentul de forță de muncă studiat și de restul de variabile care nu au legătura cu salariul și care ar putea influența rezultatul.
Aceeași problemă apare și dacă vrem să analizăm ipoteza potrivit căreia creșterea salariului minim sporește automatizarea. La prima vedere, și această ipoteză are sens. Însă și aici intervine variabila faptului că tehnologia apare oricum, indiferent de nivelurile salariale. Dacă comparăm felul în care arăta economia înainte să existe salarii minime stabilite de state și felul în care arată acum, sigur că există mult mai multă tehnologie care a ajuns să fie folosită și în muncă. Însă e evident că ea nu a apărut ca urmare a creșterii salariului minim. Corelația nu înseamnă cauzalitate.
Dacă sună ca o surpriză că economiștii pot face cercetări fără să ia în calcul niște variabile atât de importante, asta arată doar cât de complicat e să existe cercetări cu date solide și cât de nefondate sunt cele mai multe dintre convingerile puternice, pe care cei mai vocali dintre oameni le exprimă.
Dar de ce sunt aceste convingeri atât de puternice?
Există o teorie economică care spune că salariile se formează libere pe piață la intersecția dintre oferta de locuri de muncă și cererea de locuri de muncă. Angajatorii au nevoie de oameni care să muncească, iar angajații au nevoie de locuri de muncă din care să câștige bani. Acolo unde nevoile celor doi se întâlnesc, se formează salariul. Când statul intervine și impune un salariu minim, nevoile celor doi nu se mai pot întâlni libere, ci luând în considerare această nouă coordonată. Dacă munca devină prea scumpă, angajatorii vor vrea să ”cumpere” cât mai puțină. Adică oamenii vor găsi mai puține locuri de muncă. Dacă te oprești cu lectura aici, are sens, poți rămâne cu această convingere derivată din teorie.
Această teorie se completează cu teoria omului economic rațional, care spune că fiecare individ este perfect capabil sa ia cea mai bună decizie în ceea ce îl privește, astfel încât să își maximizeze orice rezultat. Adică angajatul este perfect capabil să se specializeze în acel domeniu unde va putea fi cel mai bun și să își negocieze salariul în funcție de această pregătire. Angajatorul, la rândul lui, știe exact cât va încasa de pe urma muncii prestate de angajat și știe exact ce salariu îi poate oferi, astfel încât să obțină și profit. Din nou, teoria are sens.
Doar că în lumea reală lucrurile nu stau chiar ca în teorie. În urmă cu câțiva ani, datele arătau că în România 80% dintre absolvenții de facultăți lucrau în alte domenii decât cele pentru care facultatea îi pregătise. In plus, în cadrul negocierii salariului, puterea dintre angajator și angajat este de cele mai multe ori extrem de inegală, balanța înclinând în favoarea angajatorului. Asta se întâmplă cu atât mai mult în orașele mici unde de cele mai multe ori există un singur mare angajator, care poate stabili salariile oricum vrea, pentru că știe că nu are concurență. Când nu există alternativă, angajații nu vor avea altă opțiune decât să muncească pentru orice salariu primesc de la unicul angajator. Această situație este numită de economiști ”monopson”, adică o piață unde există un singur cumpărător pentru un anumit bun (forța de muncă) și mai mulți vânzători (oameni care caută loc de muncă).
Într-o astfel de situație de monopson, unii dintre oameni pur și simplu nu își vor permite să lucreze pentru salariile mici oferite de unicul angajator. Așa că vor alege să plece într-o țară în care pot câștiga mult mai mult. Vom auzi apoi că ”e criză de forță de muncă”. În situația aceasta, menținerea salariilor minime la niveluri mici are tocmai efectul de a distruge locuri de muncă. Și mai ales, familii.
Chiar și atunci când nu e vorba de situații de concurență imperfectă, cum este situația unui monopson, angajatorii înclină oricum balanța în favoarea lor la negocierea salariilor. În România, Codul Muncii prevede că salariul este confidențial. Iar această confidențialitate a fost de-a lungul timpului interpretată în sensul în care nu ne spunem unul altuia câți bani încasăm, nici în interiorul aceleiași companii, dar nici în afara ei. Așa că de cele mai multe ori, nu vom ști care este un nivel acceptabil al sumei de bani pe care să o cerem atunci când negociem salariul.
Rezultatul e că uneori salariile care se formează libere pe piață nu sunt tocmai cele corecte. De aici a apărut nevoia unor politici publice care să corecteze acest eșec al pieței. Una dintre ele este aceea a impunerii unui salariu minim.
Salariul minim nominal net în România este 1.386 lei. Aceștia sunt ”banii în mână” ai unui angajat cu salariul minim la final de lună. Însă nici valoarea salariul brut, nici cea a salariului net, fie că sunt minime sau medii, nu formează o imagine clară a nivelului de trai, în absența cunoașterii prețurilor pe care bunurile și serviciile existente pe piață le au.
Un raport al Eurostat a confirmat recent că în România avem cele mai mici prețuri din întreaga Uniune Europeană la alimente. Guvernul a inclus această știre în categoria veștilor excelente pentru toți românii. Izolată de orice context, vestea ar putea fi extraordinară. Însă informația nu ne transmite de fapt nimic, dacă nu știm câte dintre aceste alimente ieftine pot fi cumpărate cu salariile pe care le avem.
De exemplu, valoarea coșului minim de consum pentru un trai decent în România în anul 2020 este de 2.818 lei pe lună pentru o persoană adultă singură. Salariul minim pe care îl primește un angajat în România la final de lună este de 1.386 lei. Deci o persoană în România are nevoie de mai mult de două salarii minime ca să poată trăi decent. Așa cum stau lucrurile acum, cu salariul minim din România și cu cele mai mici prețuri la alimente din UE, poți doar să te chinui să supraviețuiești.
Întreg scopul pentru care un astfel de salariu a fost gândit, a fost tocmai acela de a proteja angajații împotriva remunerării insuficiente a muncii. Primele state au început să implementeze salariul minim începând cu anii 1900. După cel de al doilea război mondial, numărul de state care au implementat salariul minim a crescut, pe măsură ce printre cetățeni a crescut sentimentul că orice om ar trebui să aibă dreptul de a trăi decent în schimbul muncii prestate. Ca în multe alte situații din istoria omenirii, rolul economiei a intervenit doar după ce am agreat, în teorie, felul în care arată o societate corectă. A apărut o idee, ideea s-a transformat în politică publică, iar abia apoi au urmat calculele.
În prezent, salariul minim există în aproape toate țările din Europa. Chiar și țările care nu au salarii minime reglementate prin lege, precum Danemarca, Finlanda sau Suedia, au instituite niște plafoane agreate în contractele colective.
Înainte ca salariul minim să fie introdus la nivel federal și în Statele Unite ale Americii în 1938, președintele Franklin Delano Roosevelt a declarat că ”nicio companie a cărei existență depinde de a plăti mai puțin decât un salariu decent angajaților ei, nu are niciun drept să continue să existe în această țară. Salarii decente înseamnă mai mult decât un nivel de minimă subzistență.”
Același raționament este invocat și astăzi și există mulți susținători ai ideii că oricine muncește un program întreg de muncă ar trebui să poată măcar să trăiască decent. Iar orice companie care nu își permite să plătească un astfel de salariu, ar trebui să nu poată să facă angajări. Însă chiar și cei care susțin o astfel de idee ajung să se întrebe uneori dacă nu e totuși mai bine să existe chiar și acele companii care plătesc oricât de puțin. Temerea este una validă și vine la pachet cu faptul că în absența unui venit din muncă, oricât de mic ar fi el, nu există alternative de supraviețuire pentru foarte mulți oameni. Așa că e de înțeles de ce dezbaterile persistă.
În anul 2019, la inițiativa guvernului Marii Britanii, economistul Arindrajit Dube a analizat impactul creșterii salariului minim asupra locurilor de muncă, folosind datele reale existente deja în jurul lumii. Adică înainte de a implementa o politică publică de majorare a salariilor minime, Marea Britanie a căutat să o fundamenteze pe dovezi care să arate dacă e benefică sau nu. Despre politici publice bazate pe dovezi (și nu pe opinii) am mai vorbit într-un newsletter trecut.
Întreg raportul lui Arindrajit Dube este publicat pe site-ul guvernului Marii Britanii. Concluzia lui este că efectul creșterii salariului minim asupra locurilor de muncă existente este imperceptibil. Raportul se bazează pe cele mai recente și actualizate dovezi ale studiilor din Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și alte țări dezvoltate, printre care Germania și Ungaria.
De exemplu, potrivit acestui raport, în 2015, Germania a implementat pentru prima dată politica unui salariu minim la nivel național. La momentul introducerii salariului minim, aproape 15% din forța de muncă câștiga sub nivelul noului salariu minim stabilit. Deci stabilirea unui prag de salariu minim ar fi echivalat cu creșterea salariului minim pentru acei 15%.
Înaintea de introducerea politicii în Germania, au existat ”analize ale specialiștilor” care sugerau că un salariu minim de 7,50 Euro pe oră va conduce la pierderea de cel puțin 800.000 de locuri de muncă. Nu a fost așa. Concluziile studiilor efectuate ulterior implementării politicii în Germania au fost că efectele asupra locurilor de muncă sunt cel mult modeste. Salariul minim existent acum în Germania este de 9,19 Euro pe oră.
Potrivit raportului, rezultatele existenței unei politici care să stabilească un salariu minim (acolo unde el nu exista anterior) și rezultatele implementării unei politici de creștere a salariilor minime (acolo unde existau valori mai scăzute în trecut), se concretizează în creșterea generală a salariilor mult mai mult decât în afectarea existenței locurilor de muncă.
Studiul nu exclude complet posibilitatea ca, în anumite condiții specifice, locurile de muncă să fie afectate în situația creșterilor salariului minim. Ci subliniază că deocamdată studiile nu dovedesc această corelație automată și puternică făcută atât de des ori de câte ori discutăm despre salariul minim. Însă cel mai important este că studiul sugerează că ar exista mult mai mult spațiu de explorare a acestei politici publice, decât spațiul îngust în care ne constrângem singuri să ne învârtim acum.
Până acum, în România, am explorat doar varianta salariului minim dezumanizant. Știm din realitate ce efecte produce. Știm din realitate câți copii trăiesc cu bunicii, sau cu un frate sau o soră mai mare pentru că părinții sunt plecați să muncească în țări de unde le pot trimite bani pentru suficientă mâncare, încasând salariul minim din acele țări.
Dacă explorăm varianta unui salariu minim mai mare și efectul e că se pierd și mai multe locuri de muncă, atunci și acesta e un punct de plecare. Nu unul de final. Ci punctul de la care discutăm ce facem mai departe. Pentru că dacă tot ce se poate obține din minimum 8 ore de muncă pe zi este supraviețuire din greu, atunci e clar că nu mai poate rămâne munca singurul mod prin care oamenii își pot asigura traiul.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.