Legile, regulamentele, sau orice set de acțiuni sau de măsuri puse în practică de un guvern, cu scopul de a rezolva o anumită problemă identificată în societate, se mai numesc și politici publice – de exemplu, extinderea sau restrângerea categoriilor de beneficii sociale, asigurarea dreptului la concediul de maternitate sau la cel de odihnă, interzicerea vânzării alcoolului către minori, reducerea șomajului. Însă uneori și lipsa unor măsuri într-un anumit domeniu poate fi interpretată ca politică publică.
Politicile publice diferă de la stat la stat. De exemplu, dintre țările dezvoltate, doar în SUA nu există la nivel federal dreptul de a beneficia de concediu plătit, indiferent că e vorba de concediu de maternitate, de odihnă sau medical. În România, Codul Muncii prevede o durată minimă a concediului de odihnă anual plătit (garantat tuturor salariaților) de 20 de zile lucrătoare, acesta fiind și minimul zilelor libere în restul Europei.
Politicile publice pot însă să difere și de la o perioadă la alta în interiorul aceleiași țări, pe măsură ce guvernele se schimbă. Asta pentru că deseori, ele sunt bazate pe ideologii și pe ce cred decidenții că reprezintă un set de măsuri corecte, și nu neapărat pe dovezile care reflectă anumite nevoi identificate în societate.
Ca să vorbim despre politici publice bazate pe dovezi, lucrurile ar trebui să funcționeze în felul acesta: cercetătorii și academicienii vor derula studii și experimente cu privire la o anumită măsură sau intervenție care să ajute la îmbunătățirea sau rezolvarea unei probleme identificate în societate, ca de exemplu îmbunătățirea accesului la educație, sau stimularea unui consum mai mare de fructe și legume, sau încurajarea renunțării la fumat. Dacă experimentele lor dau rezultate bune, vor scrie o lucrare pe această temă, în care vor argumenta într-un mod foarte detaliat felul în care au ajuns la rezultatele obținute. Apoi se vor duce la decidenți și le vor spune ”uite, am demonstrat că această măsură e eficientă în a rezolva această problemă identificată în societate. Implementați-o.”
De exemplu, să presupunem că o anumită cercetare desfășurată pe o perioadă de un deceniu, care ar urmări dezvoltarea unor copii de la naștere și până la vârsta de 10 ani, ar demonstra că un copil dezvoltă capacități cognitive și emoționale mult mai bune pe termen lung, dacă petrece constant timp și cu tatăl în primii doi ani de viață, nu doar cu mama. În fața acestei dovezi, decidenții ar putea transforma concediul de paternitate într-un concediu obligatoriu de doi ani, care se poate desfășura în același timp cu concediul mamei, și cu asigurarea indemnizației pentru creșterea copilului. O astfel de măsură ar reprezenta o politică publică bazată pe dovezi, în acest exemplu ipotetic.
Obligația purtării centurii de siguranță în mașini este un exemplu concret de politică publică bazată de dovezi, care a apărut ca urmare a studiilor din care a rezultat că purtarea centurilor protejează oamenii de răni sau decese în cazul unor accidente. Similar, amenzile pentru nepurtarea centurilor de siguranță sunt un exemplu de politică publică bazată pe dovezile care arată că o astfel de sancțiune sporește într-o mai mare măsură respectarea regulii.
În domeniul protecției sociale avem în România, de exemplu, politica venitului minim garantat. Denumirea este însă înșelătoare, pentru că această formă de ajutor social nu este deloc una garantată. Ea se acordă doar celor care dovedesc că nu își găsesc un loc de muncă, dar sunt în căutarea activă a unuia, iar refuzul oricărui loc de muncă sau refuzul de a participa la cursuri de formare profesională conduce automat la pierderea ajutorului social pe o perioadă de cel puțin 12 luni. Pentru a primi ajutorul social, orice persoană trebuie să parcurgă o procedură complicată, încărcată de birocrație. Dacă documentele sunt depuse corect și ajutorul este aprobat, acesta se traduce în 142 de lei pe lună pentru o persoană. Angajații Direcției de Asistență Socială vor efectua anchete sociale o dată la 6 luni. Dacă în timpul anchetei se dovedește că situația persoanei care are nevoie de ajutor se îmbunătățește chiar și un pic, ajutorul este retras.
Lăsând la o parte faptul că suma este derizorie și nu poate reprezenta o veritabilă formă de protecție socială, acesta este un exemplu de politică publică construită în jurul ideii că oamenii care primesc bani din alte surse, nu mai sunt motivați să muncească. Așa că întreaga procedură este umilitoare și greoaie, cu scopul de a descuraja cât mai mulți oameni să beneficieze de ea. În tot acest proces sunt consumate în mod inutil resurse, energie și poate chiar mai mulți bani decât sumele care ajung efectiv la persoanele care beneficiază de ajutor social (rareori aflăm care sunt cheltuielile din buget generate de acest aparat de monitorizare a sărăciei). Însă orice efort pare a fi justificat de ideea (eronată și profund imorală) că doar teama pentru supraviețuire te împinge înspre muncă.
Realitatea tuturor cercetărilor ancorate în realitate arată că beneficiile financiare acordate fără condiții atașate nu au un efect negativ asupra muncii. Mai mult, realitatea tuturor experimentelor în acest domeniu arată că oamenii care au nevoile de bază asigurate au mult mai multe șanse să aibă locuri de muncă stabile.
O politică publică bazată pe aceste dovezi ar arăta complet altfel decât politica venitului minim garantat pe care o avem în România și ar urmări mai degrabă sprijinirea activă a celor ce au nevoie, decât construirea unui sistem prin care autoritățile să se asigure constant că sărăcia există.
Similar, menținerea alocațiilor pentru copii la niveluri scăzute reprezintă o politică publică. Dacă ea ar fi bazată pe dovezile care arată că, pe termen lung, lipsa de intervenție pentru a rezolva sărăcia în rândul copiilor ajunge să coste mai mult decât prevenția, probabil că ar arăta altfel.
Cheltuielile cu protecția socială includ și alocațiile pentru copii. Ponderea acestora în totalul cheltuielilor este indicată cu verde. Cea mai mare pondere o au pensiile, indicate cu albastru. Cu roz figurează ajutoarele pentru persoanele cu dizabilități
Însă nu e chiar întotdeauna vina decidenților că politicile publice rămân desprinse de realitate. Există în general o problemă a adoptării la scară largă a soluțiilor care uneori se dovedesc eficiente în cercetări. Ea poate însă să fie rezolvată cu știință. Știința implementării.
Foarte multe dintre ideile care se dovedesc a fi bune atunci când sunt testate în experimente și cercetări în domenii diverse – de la programe educaționale, la politici economice, la îngrijiri medicale – eșuează în a se transforma în politici care pot fi implementate la nivel general. De exemplu, există un studiu care arată că un copil care se naște într-o familie săracă aude cu 30 de milioane de cuvinte mai puțin până la vârsta de 4 ani decât un copil născut într-o familie cu mai multe posibilități materiale.
Dovezile obținute prin cercetare arată că expunerea copiilor la un limbaj cât mai bogat e benefică pentru dezvoltarea creierului. Totuși, programele care încearcă să adreseze această problemă nu reușesc să obțină în realitate aceleași rezultate precum cele obținute în studii. În primii 3 ani de viață nu există neapărat o infrastructură creată în jurul copiilor, ei nu participă încă la forme organizate de învățământ, așa că programele trebuie centrate în jurul locurilor unde se află părinții acelor copii – de exemplu prin vizite ale unor specialiști la domiciliul familiilor.
Serviciile de vizite la domiciliu cu scopul dezvoltării limbajului copiilor au generat rezultate uriașe în faza de experimente. Aplicate însă la scară largă s-au lovit de realitatea faptului că în locuințele familiilor sărace pot să apară variabile care să afecteze desfășurarea programului – de exemplu, mai mulți membri de familie pot locui în aceeași încăpere, așa că atenția copilului va fi distrasă de la exercițiile de limbaj. Astfel de probleme pot crea falsa impresie că o anumită soluție nu ar funcționa, când de fapt au intervenit niște variabile naturale, neluate în calcul în construirea programului, care s-au transformat în blocaje. Așa că, deși programul ar putea da rezultate bune, el nu va fi transformat în politică publică din cauza acestor blocaje. Blocaje care nu țin de eficiența programului în sine, ci de factori externi, care sunt greu de anticipat uneori în studii.
În ultimii ani a apărut o nouă idee – aceea a studiului implementării în practică a programelor care funcționează în cercetări și a felului în care implementarea poate afecta cât de bine funcționează programul – se numește chiar știința implementării.
Inovația în orice domeniu este un proces social influențat de aspecte care depășesc cadrul dovezilor existente în susținerea dovezii în sine. Știința implementării se ocupă de identificarea barierelor din calea inovației și a metodelor de a le depăși, astfel încât șansele de a îmbunătăți vieți să nu fie ratate în acest proces. John List, profesor de economie la Universitatea din Chicago, spune că ”lumea este imperfectă pentru că nu am folosit știința în conceperea politicilor. Dacă adăugăm știința în acest domeniu, avem o șansă să transformăm o lume imperfectă într-una care să fie o idee mai perfectă.”
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.