”Nu vom avea parte de cina noastră din bunătatea măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci din grija lor pentru propriul interes”, scria economistul Adam Smith în încercarea de a explica cum funcționează ”mâna invizibilă a pieței”. Ceea ce a uitat Smith să menționeze a fost faptul că cina lui venea zilnic din bunăvoința mamei sale, Margaret Douglas, în casa căreia a locuit toată perioada în care a scris ”Avuția Națiunilor”, la mijlocul anilor 1700.
Margaret Douglas nu a ajuns însă să fie cunoscută, la fel cum nicio altă femeie sau mamă care i-a îngrijit pe cei din jurul ei nu a rămas în istorie pentru asta. Adam Smith, în schimb, e cunoscut și astăzi drept părintele economiei sau părintele capitalismului. Teoriile lui încă sunt puternic țesute în felul în care arată lumea din jurul nostru. Faptul că ne referim la economie ca la o știință este în mare parte opera lui. La fel este și faptul că am eliminat afectarea naturii din modelele noastre economice și că, în aceleași modele, am luat în calcul omul ca fiind întotdeauna rațional și egoist.
Dacă Adam Smith ar fi fost însă mai atent la ce se întâmpla chiar în spațiul din jurul lui în timp ce își scria teoriile, ar fi văzut că mâinile care măturau, găteau, îi spălau hainele și îi făceau patul, au avut o contribuție vitală la viața economică pe care el o descria. Aceste mâini erau cât se poate de vizibile. Și dacă le-ar fi observat, ar fi înțeles poate că omul nu este doar rațional și egoist, ci și altruist și motivat de iubirea față de cei din jur. A ignorat însă toată această muncă ce făcea toate celelalte activități posibile și a ratat șansa să pună bazele economiei feministe încă de acum 200 de ani.
Felul în care Adam Smith și economiștii care i-au urmat au descris economia, ne-a făcut să credem că suntem toți niște consumatori, niște lucrători sau niște deținători de capital. Dar înainte de asta, fiecare suntem membrii unor familii și ai unor comunități, și până să ne manifestăm orice fel de interese economice pe piață, trăim în ceea ce în economie se numește ”gospodărie”. Adică acasă. Acasă este însă locul pe care economia l-a ignorat complet în modelele ei. Așa cum îi plăcea lui Alvin Toffler să își întrebe audiența de oameni de afaceri inteligenți, ”cât de productivă v-ar fi fost forța de muncă dacă nu ar fi fost învățată să meargă la toaletă?”
Înainte să ajungă ”măcelarii, berarii sau brutarii” de care vorbea Adam Smith, toți acești oameni sunt copii care trebuie iubiți, îngrijiți, hrăniți, educați cu privire la lucrurile de bază. Dacă cineva nu se ocupă de toate acestea, copiii nu ajung să fie acei adulți care îndeplinesc rolurile imaginate de Smith. Iar acel cineva a fost și încă este, de cele mai multe ori, o femeie. Toată această muncă de îngrijire este complet ignorată în modelele economice. Pentru că munca neplătită nu este considerată muncă. În 2019, 75% din munca de îngrijire neplătită era la nivel global depusă de femei. Dacă ar avea valoare economică, activitatea de îngrijire ar contribui la 40% din PIB.
Un raport al OECD numește recesiunea cauzată de COVID-19 ”she-cession” sau ”mom-cession”, reflectând efectele negative disproporționate pe care femeile și mamele le-au suferit în această perioadă. Pe măsură ce școlile, grădinițele și creșele s-au închis, mamele au fost cele care au preluat cu precădere munca suplimentară de îngrijire a copiilor, cu consecințe în plan profesional. Deși timpul poate părea o resursă universală a oamenilor, există o diferență imensă între noi în felul în care ne petrecem acest timp: 61,5% dintre mamele copiilor sub 12 ani din țările membre OECD au declarat că au preluat majoritatea sau toate activitățile de îngrijire, în comparație cu 22,4% dintre bărbați. Mamele copiilor sub 12 ani au reprezentat grupul cel mai predispus să își schimbe statutul din angajate în șomere. La începutul pandemiei, în statele membre ale UE, femeile petreceau în medie 62 de ore pe săptămână pentru îngrijirea copiilor și 23 de ore pentru teme, în timp ce bărbații petreceau pentru aceleași activități 36, respectiv 15 ore. Această diviziune a muncii nu este una nouă sau unică pandemiei, însă a fost exacerbată în această perioadă.
În ciuda câtorva progrese în domeniul economiei feministe în ultimii ani, munca de îngrijire rămâne însă în continuare ignorată în politicile publice. Iar asta se întâmplă pentru că economia își are încă rădăcinile în lucrările unor bărbați, care au trăit în niște vremuri complet diferite de realitatea zilelor noastre. Așa că un model economic potrivit secolului 21 ar trebui să se desprindă de ideile lui Adam Smith, Milton Friedman sau Friedrich Hayek și poate că ar trebui să corespundă mai mult ideilor unor economiste precum Kate Raworth, Mariana Mazzucato sau Stephanie Kelton, de exemplu, care trăiesc aceleași vremuri ca noi.
Modelul clasic al relațiilor de schimb existente într-o economie de piață – circuitul economic – ne arată cum circulă banii între gospodării, afaceri, bănci, guverne. Toate acestea se întâmplă într-un sistem închis. Energia, natura, munca (neplătită) de îngrijire, toate acestea lipsesc complet din acest model, deși nicio economie nu ar putea exista fără ele. Kate Raworth desenează însă un alt model, unul în care toate sistemele Pământului de susținere a vieții sunt luate în considerare și în care cele 4 moduri fundamentale prin care ne satisfacem nevoile și dorințele sunt menționate: piața, statul, gospodăria și bunurile comune (aerul pe care îl respirăm, pădurile, rezervele de apă). Toate aceste 4 entități sunt interconectate și se influențează reciproc.
Oamenii nu sunt doar niște agenți economici raționali, mânați de propriul interes, așa cum ne arată modelul economic clasic, desenat de economiștii secolelor trecute. Oamenii pot fi și așa, dar nu doar așa. O descriere completă ar arăta că uneori facem voluntariat fără să așteptăm nimic în schimb; că producem artă sau orice alt fel de conținut pe care îl distribuim gratuit; că ne place să colaborăm și că suntem motivați și de apartenența la un grup, nu doar de recompensa financiară; că uneori preferăm să plătim mai mult pentru un produs sau serviciu, dacă știm că asta asigură condiții de muncă decente altor oameni; că putem aștepta mai mult timp pentru ca niște produse să ne fie livrate, dacă asta înseamnă că afectăm mai puțin mediul.
Apoi, din perspectiva pieței, putem fi producători sau consumatori; în sfera producției, putem fi cei ce muncesc și încasează salariul, sau cei ce dețin capital; în sfera statului, putem fi votanți sau decidenți; iar în sfera gospodăriei suntem părinți, copii, îngrijitori. Toate acestea sunt roluri pe care le putem avea și pe care le putem schimba între ele de-a lungul vieții, iar fiecare ne cer să avem valori și abilități diferite. Însă piața și statul, cele care ocupă podiumul în interesele economice, se bazează în mod fundamental pe gospodărie și pe bunurile comune. Pentru că în absența îngrijirii de care avem parte acasă și în absența sistemelor de susținere a vieții pe care ni le oferă Pământul, nu putem participa la producția, schimbul și consumul de bunuri economice. Modelul economic propus de Kate Raworth, care se numește Doughnut Economics, ia în considerare toate aceste lucruri.
Așa cum spune Katrine Marçal în cartea ”Mother of Invention”, economia se bazează pe corpul uman. Poate părea evident acum, dar în martie 2020 toată lumea s-a oprit în fața șocului produs de realitatea acestei informații: că oamenii se pot infecta cu un virus, că îl pot răspândi și că asta îi împiedică să muncească. ”O lebădă neagră” au numit economiștii această pandemie, adică un eveniment extrem de rar și greu de prezis. Dar faptul că oamenii sunt deopotrivă vulnerabili și strâns conectați unii cu alții nu e deloc o lebădă neagră. E de esența vieții.
Așa că ultimii doi ani au reflectat importanța muncii de îngrijire. Îngrijirea oamenilor de către alți oameni, în toate formele ei: de la părinți și bunici care își îngrijesc copiii și nepoții, până la adulți care îngrijesc alți adulți membri de familie, de la profesori care au grijă de mințile elevilor lor, la cadre medicale care au grijă de pacienți, până la îngrijitorii din centrele de vârstnici.
Felul în care avem grijă unii de alții ar putea să stea de fapt la originea inteligenței umane, spune antropologul Barry Bogin, care studiază reproducerea bio-culturală. Părinții au grijă de copiii lor timp de mai mulți ani, uneori chiar toată viața. Și nu doar părinții fac asta, ci și alți adulți care nu sunt genetic conectați cu copiii pe care îi îngrijesc. Doar oamenii au dezvoltat comunicarea simbolică, adică cea în care folosim nume ce desemnează felul în care ne purtăm unii cu alții: soră, frate, verișor, mătușă, unchi, fiică, bunic, prieten, și așa mai departe. E nevoie de niște creiere mari și de inteligență ca să ținem minte toate aceste denumiri și istoria de interacțiuni pe care o avem cu familia și cu prietenii. Tot acest sistem de oameni care oferă și primesc îngrijire explică de ce populația umană se apropie de 8 miliarde de oameni. Îngrijirea stă la baza supraviețuirii noastre.
Adevărata mână invizibilă despre care Adam Smith ar fi trebuit să scrie ar fi fost mâna mamei lui, Margaret Douglas, cea care îl îngrijea din iubire și bunăvoință, nu din vreun interes economic. În fiecare zi, miliarde de mâini invizibile se asigură de supraviețuirea noastră. O economie potrivită secolului 21 e una care recunoaște, printre altele, și acest lucru.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.