În 1776, economistul Adam Smith, cunoscut și ca părintele economiei sau părintele capitalismului, scria cartea ”Avuția Națiunilor” în încercarea de a fundamenta ideea că noua disciplină a economiei este o știință, una care operează în aceleași moduri ca acea știință despre care Isaac Newton descoperise cu câțiva ani în urmă că ar guverna lumea naturală. Economia urma să aibă un domeniu al ei, cu reguli clare care nu pot da greș, întocmai ca regulile fizicii. Teoriile lui Adam Smith au avut o influență globală și multe dintre ideile pe care încă le perpetuăm astăzi provin tot de la el.
În aceeași carte, Adam Smith împărțea lumea în capital fizic și capital uman – adică fabrici, mașinării, ustensile și abilitățile și expertiza oamenilor de a le folosi. Toți economiștii influenți care i-au urmat au preluat această împărțire și au văzut lumea și economia în termeni de resurse materiale, pe de o parte, și capacitatea oamenilor de a le transforma în bunuri și servicii, pe de altă parte. În această categorisire a lipsit însă complet structura pe care aceste două componente se bazează ca să existe – natura.
Pericolul de a nu contesta niciodată marile idei rămase în memoria colectivă este că nu ne dăm seama cât de diferite erau contextele în care ele erau gândite. De exemplu, în perioada în care Adam Smith își scria cartea, pe Pământ existau aproape 700 de milioane de oameni. Așa că întrebările economice care aveau nevoie de răspunsuri urgente puteau să elimine natura din modelele economice ale acelor vremuri. Ne apropiem acum de 8 miliarde de oameni pe planetă și consumăm mai multe resurse decât părintele capitalismului și-ar fi putut imagina vreodată. Oamenii împreună cu animalele pe care le creștem pentru consum reprezintă în prezent 96% din masa totală a mamiferelor de pe planetă. Restul de mamifere, de la elefanți la maimuțe, reprezintă doar 4%.
Dintre toate păsările vii din prezent, 70% reprezintă păsări de curte, pe care le creștem pentru propriul consum. Pădurile tropicale, care găzduiesc cele mai diverse ecosisteme de specii care au existat vreodată, sunt în mare parte distruse și înlocuite cu plantații ale unor singure specii, în funcție de valoarea economică pe care o pot produce. Cu alte cuvinte, mare parte din diversitatea formelor de viață existente pe planetă a fost distrusă de oameni – uneori fără intenție, alteori deliberat, dar întotdeauna în goana după atingerea scopului de a avea creștere economică.
Așa că ne confruntăm în prezent cu o criză ecologică globală, cauzată de faptul că ne-am dat seama târziu că depindem în mod fundamental de un element ignorat în modelele economice timp de sute de ani – natura. Iar ideile prin care vrem să o introducem acum în modelele economice rămân deocamdată controversate.
Una dintre idei este aceea de a atribui un preț naturii. Argumentul celor ce propun această idee este acela că, dacă nu stabilim un preț naturii, vom continua să o tratăm ca și cum valoarea ei ar fi zero. În schimb, dacă îi atribuim o valoare monetară, aceasta ar putea fi luată în calcul în deciziile statelor și ale mediului de afaceri. Valoarea distrugerii naturii nu ar mai trece nevăzută, ci ar figura într-o balanță contabilă.
Ideea este criticată însă de cei ce cred că natura are o valoare intrinsecă mult prea mare încât să ne raportăm la ea similar felului în care ne raportăm la orice alte bunuri de schimb care ne servesc doar nouă, oamenilor. Atribuirea unei preț naturii ar însemna să agreăm că ceea ce nu poate fi măsurat în bani nu are nicio valoare.
Există și cei care cred că ideea unei valori intrinseci a naturii, în absența unui beneficiu adus oamenilor, este periculoasă, pentru că deschide posibilitatea unei lumi care ar putea fi mai bună fără noi în ea, dacă interesele noastre sunt în concurență cu cele ale altor specii. Oamenii care locuiesc în zone naturale protejate, de exemplu, sunt privați de toată bunăstarea creată de urbanizare. Există zone precum Sierra de Manantlán, o rezervație a biosferei din Mexic, de 140.000 de hectare, parte din patrimoniul UNESCO, care găzduiește 3.000 de specii de plante și o pădure ale cărei soluri permit purificarea apei care ajunge în orașele din apropiere. Peste 30.000 de oameni trăiesc acolo, în condiții precare, în sărăcie, și cu acces limitat la educație și servicii medicale. Absența construirii intensive de clădiri, de rețele electrice sau de alimentare cu apă mențin pădurea intactă. Acum câțiva ani, a circulat în spațiul public ideea ca locuitorii din Sierra de Manantlán să fie recompensați de orașele din apropiere pentru faptul că acestea din urmă beneficiază de apă și aer curat datorită locuitorilor care au păstrat natura din rezervație intactă. Propunerea a fost respinsă din același motiv – ideea că un ecosistem ar putea avea valoare monetară era și încă este controversată.
Există argumente bune de fiecare parte a discuției. Problema este însă că banii schimbă uneori natura lucrurilor despre care discutăm, iar atribuirea de motivații financiare unor acțiuni poate avea uneori consecințe neprevăzute. Există un exemplu care e deseori adus în discuție în argumentarea consecințelor introducerii banilor în situații unde există deja niște obligații morale – acela al unei creșe din Israel unde s-a studiat dacă introducerea unei amenzi pentru părinții care întârzie să își ia copiii îi va face pe aceștia să ajungă la timp. Rezultatul a fost negativ. Înainte ca amenda să fie introdusă, educatorii și părinții aveau un fel de contract social prin care aceștia din urmă se simțeau vinovați dacă întârziau, iar vina îi făcea să încerce măcar să ajungă la timp în viitor. Odată ce amenda a fost introdusă, normele sociale au fost înlocuite cu normele de piață. Așa că părinții au simțit că plătesc pentru posibilitatea de a întârzia, devenind o alegere dacă ajung la timp sau nu. În concluzie, introducerea motivației financiare a normalizat o situație care se voia a fi evitată prin faptul că sentimentul de vină a putut fi șters cu bani. De asemenea, există studii care arată că proprietarii de terenuri protejează deja natura existentă pe terenurile lor din simplul motiv că simt că este absolut normal să facă asta. Atunci când este introdus stimulentul financiar pentru aceeași activitate de protecție a naturii, motivația personală scade.
În timp ce specialiștii și activiștii de mediu încă dezbat ideea unui preț al naturii, la întâlnirea anuală a Comisiei de Statistică a Organizației Națiunilor Unite de la începutul acestui an a fost deja adoptat un set de principii prin care autoritățile publice pot măsura sănătatea ecosistemelor și pot calcula o valoare economică a acestora. Așa că e posibil ca economia naturii să rămână printre noi. Rezultatele ei se vor vedea în timp și vor exista suficienți economiști care să o promoveze. Până atunci, ceea ce putem noi să facem concret este să ne cultivăm o afecțiune pentru natură și toate procesele ei și să devenim cu toții măcar un pic naturaliști.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.