Dacă te-ai fi născut înainte de finalul secolului 19, ai fi avut toate șansele să lucrezi între 10 și 16 ore pe zi, timp de 6 zile pe săptămână. Abia în 1833, Marea Britanie, de exemplu, a limitat ziua de muncă pentru copiii între 9 și 13 ani la 8 ore pe zi, iar pentru copiii între 14 și 18 ani la 12 ore pe zi.
A fost nevoie de aproape jumătate de secol de mișcări sociale, proteste și presiuni pentru ca ziua de muncă de 8 ore să înceapă să fie adoptată începând cu secolul 20 în jurul lumii. În toți acești zeci de ani, ideea de a munci mai puțin decât toate orele în care ești treaz s-a transformat dintr-o idee de neimaginat, în radicală, în acceptabilă, pentru ca apoi să devină populară și în final politică publică. Acest proces de transformare a unei idei până în punctul în care ajunge politică publică, agreată de majoritatea populației la un anumit moment, a ajuns să fie cunoscut drept Fereastra Overton sau, uneori, fereastra discursului, sau fereastra de oportunitate. Când o idee se încadrează în interiorul acestei ferestre înseamnă că a ajuns să fie agreată de majoritate.
Joseph Overton, cel ce a dat numele acestui concept, întrebându-se de ce atât de multe idei bune nu sunt luate în serios, și-a dat seama că întreaga carieră a politicienilor depinde de a convinge cât mai mulți oameni să îi realeagă o dată la câțiva ani. Așa că, în cei câțiva ani de mandat, nu se vor putea concentra pe ideile noi, care vor fi percepute ca radicale oricât de bune ar fi ele. Pentru a-și păstra popularitatea, politicienii trebuie să își mențină ideile exprimate în public în limitele acceptabile de majoritatea populației.
Vă veți întreba pe bună dreptate de ce, dacă știm cum funcționează acest concept politic, nu vorbim cu toții despre măsurile care ne-ar ajuta să avem o viață mai bună. De ce nu le facem să ajungă în centrul Ferestrei Overton? De ce nu le transmitem politicienilor că îi vom realege dacă măresc salariul minim, de exemplu? Răspunsul este că unii dintre noi facem asta, dar suntem catalogați imediat de ”gardienii ferestrei”, ca fiind nerealiști, visători, idealiști. Altora ne este frică să deschidem astfel de subiecte de teama repercusiunilor – un salariu din care trebuie să alegi dacă mănânci sau plătești utilitățile este mai bun decât niciunul.
Sunt mulți cei care, deși afectați în mod direct de salarii din care nu pot trăi decent, se vor declara chiar ferm împotriva creșterii salariului minim. Pentru că li s-a spus atât de des că creșterea salariului minim conduce la închiderea afacerilor, încât se vor teme să rămână chiar și fără acel loc de muncă, ce nu le asigură măcar un trai decent. Timp de zeci de ani, consensul economiștilor a fost acela că o creștere a salariului minim va cauza șomaj. Între timp au apărut studii care contrazic această cauzalitate – ceea ce ne arată că orice idee pe care o agreăm la nivel teoretic la un anumit moment poate fi schimbată de dovezile practice care ne arată că poate am greșit, sau că au apărut efecte pe care nu le-am anticipat inițial, sau că întreg contextul în care o idee a apărut cândva este diferit acum.
Fiecare dintre noi acumulăm constant informații noi, care ne schimbă viziunea despre ce e bine și ce rău, iar atunci când le exprimăm public contribuim la discuțiile care schimbă lumea. În Fereastra Overton, orice idee devenită populară poate lua procesul de la capăt în sens invers și să redevină sensibilă, pentru ca mai apoi să se transforme în radicală și din nou de neimaginat.
De exemplu, reducerea orelor de muncă pentru copii a fost o idee populară, transformată în politică publică, pentru că reprezenta atunci o îmbunătățire de la ziua de muncă de 16 ore și devenise un consens al majorității că cei mici ar trebui să muncească mai puțin. Însă acum ni se pare de neimaginat ca un copil să lucreze 8 ore pe zi, pentru că am acumulat informații noi din care am înțeles că o astfel de practică era nesănătoasă și nenecesară. O idee cândva populară a ieșit deci din Fereastra Overton. Fereastra e tot timpul în mișcare astfel încât să înglobeze sau să elimine probleme sociale precum exploatarea copiilor prin muncă, dreptul de vot al femeilor sau abolirea sclaviei.
În perioada pandemiei am acumulat cu toții informații noi, care ne-au schimbat viziunea despre ce considerăm că înseamnă normalitatea. Am văzut în această perioadă, de exemplu, cât de strânsă este conexiunea între muncă și asigurarea supraviețuirii și cât de grave sunt consecințele dacă, chiar și din motive exterioare nouă, nu ne putem desfășura activitatea la locul de muncă. Așa că mai multe idei despre cum am putea să regândim felul în care trăim au început să apară în spațiul public.
De exemplu, idei precum transferul direct de bani, fără condiții atașate, de la stat către cetățeni, care erau percepute ca radicale anterior, au început să ajungă în sfera de idei acceptabile, ba chiar populare. Până în iunie 2020, existau deja 277 de programe de transfer direct de bani în 131 de țări, ca răspuns la efectele pandemiei. Dintr-un număr de 621 de măsuri de protecție socială analizate de Banca Mondială la începutul pandemiei, peste 50% dintre ele aveau forma unor transferuri directe de bani.
Pe acest fond, a reapărut în atenție și ideea unui Universal Basic Income (UBI) – un venit de bază necondiționat, care presupune un transfer direct de bani de la stat către fiecare cetățean, indiferent de existența sau cuantumul altor venituri obținute din alte surse, sau de ocuparea unui loc de muncă. Venitul ar fi încasat lunar, fără condiții atașate, într-un cuantum suficient cât să asigure nevoile de bază – mâncare, locuință, utilități, îngrijiri medicale. Ideea nu e deloc una nouă, însă a rămas în sfera de idee radicală până când efectele pandemiei au făcut-o să mai înainteze și să fie acum în sfera opiniilor acceptabile.
Multe dintre ideile și politicile publice pe care le avem astăzi sunt normalizate doar de obișnuința noastră cu ele. Dar cât de normal este ca cineva să nu aibă acces la suficientă mâncare, un adăpost, acces la utilități și îngrijiri medicale? Cât de radicală este, de exemplu, ideea ca venitul de bază necondiționat să devină acum politică publică? Este la fel de radicală precum ideea ca un copil de 9 ani să nu mai fie nevoit să muncească timp de 8 ore pe zi.
Fiecare dintre noi, cei care avem suficientă energie să vorbim despre ideile bune și să le mutăm în centrul Ferestrei Overton, ar trebui să o facem. Am putea trăi mai devreme într-o lume în care siguranța unei vieți decente este o politică publică, normalizată de faptul că nu există niciun motiv bun pentru care să nu fie posibilă.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.