Așa cum am decis să organizăm lucrurile acum, succesul omenirii în general este măsurat în funcție de cât de multe bunuri putem să producem și cât de multe servicii putem să prestăm. Judecând după acest indicator, lumea o duce mai bine ca niciodată. Oamenii reușesc să producă cantități uriașe de lucruri, iar cele mai multe dintre ele ne sunt livrate în decurs de câteva ore.
”Poți să cumperi acum peruci pentru bebeluși; o tavă de ouă pentru frigider care se sincronizează cu telefonul tău și te anunță câte ouă mai ai; o ustensilă cu care poți să bați ouăle pentru omletă direct în interiorul cojii; banane deja desfăcute de coajă, care vin într-o cutie de polistiren acoperită cu folie de plastic (trebuie doar să desfaci ”coaja” de plastic); un telefon pentru câini, cu care pot să se pozeze singuri” – scrie George Monbiot în cartea Out of The Wreckage. ”Pentru toate aceste gunoaie ingenioase – multe dintre care nu vor fi folosite vreodată, având în vedere că sunt menite în primul rând să stârnească un reflex impulsiv în mintea consumatorilor plictisiți – am dat la schimb o lume de minuni naturale: recife de corali și ghețari, păduri tropicale, balene și rinoceri, albine și păsări, râuri și pajiști. Pentru toate aceste porcării ne-am redus șansele de supraviețuire. Creșterea economică – principala măsură a succesului, a cărei absență, chiar și în cele mai bogate țări, este considerată o criză socială și politică – depinde de creșterea cererii pentru bunuri și servicii complet inutile. Accelerarea folosirii bunurilor materiale – care necesită implicit accelerarea degradării ecosistemelor – este înregistrată ca un triumf; reducerea folosirii resurselor este un eșec”.
Despre cum o reducere a consumului este văzută ca ceva ce trebuie imediat ”corectat”, am scris aici.
Multe dintre regulile sau politicile publice pe care le avem în prezent sunt strâns legate de creșterea economică, măsurată prin produsul intern brut (PIB). Este vorba, de exemplu, despre regulile care impun țărilor membre ale Uniunii Europene să păstreze deficitul sub 3% din PIB și datoria sub 60% din PIB. Aceste două măsuri se reunesc în Pactul pentru Stabilitate și Creștere al Uniunii Europene, care există încă din 1997.
Însă la peste 20 de ani distanță de când au fost gândite, aceste reguli nu mai funcționează în prezent. O constată de ceva timp unii dintre economiști, dar recent a constatat-o și Comisia Europeană.
Pactul a apărut pe fondul unei temeri teoretice că atunci când guvernele cheltuiesc mult și își adâncesc deficitul, apare inflația. Deficitul apare atunci când cheltuielile guvernului (de exemplu, cheltuielile cu serviciile publice precum sănătatea, educația, infrastructura, sau salariile oamenilor care lucrează în sectorul public) depășesc încasările (taxele și impozitele pe care toți oamenii le plătesc, inclusiv cei ce lucrează în sistemul public). Iar inflația înseamnă că prețurile cresc. Însă realitatea arată că pericolul mai mare decât inflația este de fapt șomajul cauzat de prea puține cheltuieli ale guvernului (mai ales atunci când cheltuielile ar putea fi făcute bine).
Există câteva convingeri-cheie care au format cadrul economic european, printre care și acestea două referitoare la deficit și datorie.
În cazul deficitului care trebuie menținut sub 3% din PIB, convingerea este că un deficit mai mare slăbește încrederea investitorilor și slăbește economia. Dacă cheltuielile unui guvern, nerecuperate prin încasări, vor depăși procentul de 3% din PIB, convingerea este că investitorii, adică oamenii care dețin capital (bani), nu vor mai vrea să producă bunuri și servicii în acea țară care înregistrează deficitul. În plus, convingerea este și că eșecul uneia dintre țări de a păstra deficitul în această limită de 3% din PIB afectează negativ restul țărilor.
Există însă economiști care argumentează că nu există nicio dovadă că această regulă impusă statelor membre ale Uniunii Europene ar fi una bună. Joseph Stiglitz, de exemplu, argumentează în cartea Rewriting the Rules of the European Economy că realitatea arată că deficitul unei țări nu conduce la inflație generală în restul țărilor: ”Deficitele mari din Grecia nu au avut niciun impact asupra vecinilor. Toate costurile au fost suportate de populația din Grecia. Necesare ar fi fost stimulentele financiare, nu o aversiune față de deficit. Procentul de 3% a fost gândit în mod arbitrar, nefiind bazat pe vreo teorie sau dovadă”.
În cazul doctrinei datoriei pe care statul o are față de terți, care trebuie păstrate sub 60% din PIB, situația este similară. Stiglitz argumentează că și această regulă a apărut fără să aibă în spate vreo teorie sau dovadă solidă.
În literatura economică de specialitate e deseori descris dezastrul rezultat ca urmare a impunerii măsurilor de austeritate împotriva Greciei, cu scopul de a-i aduce deficitul și datoria în limitele prevăzute de pact. Una dintre măsurile de austeritate impuse Greciei a fost scăderea salariilor. Scopul măsurii era ca, în final, salariile mici să stimuleze angajările într-un procent mai mare, pentru că ar fi devenit mai accesibil pentru angajatori să își permită să cumpere mai multă ”forță de muncă”. Însă ideea că toată lumea va avea loc de muncă dacă salariile scad, nu ia în considerare că locurile de muncă apar dacă există cerere pentru bunuri și servicii. Dacă oamenii nu își permit să cumpere pentru că au salarii mici, cererea nu există, iar companiile nu mai vând, așa că nu mai au nevoie nici de angajați, oricât de mici ar fi salariile. Așa că dezastrul economic despre care vorbea literatura de specialitate, în înțelegerea lui clasică, a însemnat un consum redus de bunuri din cauza salariilor mici. Măsurile de austeritate au fost criticate pentru că nu au sporit în cele din urmă creșterea economică (adică produsul intern brut, cel care crește atunci când se cumpără, printre altele, banane decojite de coaja lor naturală și ambalate în alte coji din plastic). Pentru că acesta este singurul mod prin care măsurăm în prezent succesul unui stat. În paralel, statisticile arată o incidență crescută a sinuciderilor și a cazurilor de depresie înregistrate în Grecia, ca urmare a măsurilor de austeritate, care au lăsat oamenii fără acces la servicii de bază precum cele de sănătate. Însă suferința oamenilor nu este contorizată în PIB, așa că dezastrul uman e mai puțin important în felul în care am ales să ne organizăm societățile acum.
Pe acest fond, însă, la începutul pandemiei de COVID-19, Comisia Europeană a decis suspendarea celor două măsuri referitoare la limitele deficitului și ale datoriei. Statele au avut voie să cheltuiască fără să țină cont de prevederile pactului.
Prognozele de creștere economică exced acum așteptările Comisiei Europene. Decizia de a cheltui a fost bună. Însă suspendarea aplicabilității măsurilor ar urma să expire în 2023, iar între timp nivelul datoriilor înregistrate de unele dintre state a depășit cu mult pragul stabilit în pact. Așa că pe acest fond și pe fondul unor critici tot mai dese ale unor reguli care nu livrează deloc bunăstarea promisă, a apărut acum ideea de a pune în discuție oportunitatea revenirii începând cu anul 2023 la aceste praguri de 3% și 60% din PIB. Într-un comunicat al Comisiei Europene de săptămâna trecută se vorbește despre un nou cadru fiscal, care să răspundă provocărilor cu care statele se confruntă ca urmare a pandemiei, dar în care se recunoaște că, independent de pandemie, întreg contextul economic s-a modificat oricum considerabil de la momentul la care aceste reguli au fost gândite.
”Pactul de Stabilitate și Creștere a funcționat mai bine decât mulți au reușit să prevadă. Dar lumea este un loc complet diferit astăzi. Multe dintre lucrurile care erau potrivite în anii 1980 nu mai sunt neapărat relevante în contextul economic de astăzi” – declara într-un interviu recent, publicat pe pagina Comisiei Europene, Klaus Regling, unul dintre oamenii care au negociat tocmai regulile pactului.
Simon Kuznets, cel care a gândit instrumentul PIB, nu mai poate da interviuri astăzi. PIB a apărut acum aproape 100 de ani. Însă încă de acum un secol Kuznets a avertizat că acest instrument, al cărui autor era, nu poate fi folosit ca unică măsură a progresului unei țări, atât timp cât el nu ia în calcul efectele negative ale activităților care îi determină creșterea.
Toate regulile, instituțiile și modurile prin care ne organizăm astăzi sunt rodul imaginației cuiva. Nimic din acest sistem economic în care trăim nu a apărut ca urmare a vreunei legi naturale. Toate ideile de care suntem atât de legați acum au fost gândite, cu bune intenții probabil, de niște oameni, muritori și ei, care au luat în considerare un anumit context dintr-o anumită perioadă. Așa că dacă ideile lor nu mai funcționează în contextul perioadei de acum, am putea la fel de bine să gândim altele.
Acest material a apărut prima dată în rubrica Starea Ideilor din newsletter-ul săptămânal Starea Nației.