Categories
Uncategorized

Despre muncă

O dată la ceva timp apare în spațiul public discuția despre persoanele care nu dispun de suficiente resurse materiale și care beneficiază de anumite sume de bani din bugetele locale, cu titlu de ajutor social. Discuția se poartă fără excepție între aceleași două grupuri. Grupul celor care cer măsuri concrete de susținere a oamenilor fără posibilități materiale – printre care locuri de muncă accesibile și decente -, și grupul celor care cer ca oamenii să se angajeze și să muncească pentru a-și depăși condiția. Cei din primul grup arată că nu există în general suficiente locuri de muncă, și în special locuri de muncă accesibile persoanelor fără posibilități materiale – unul dintre motive fiind acela că cei mai mulți dintre ei trăiesc cu precădere în zone deconectate de infrastructura marilor orașe. Cei din al doilea grup cer ca oamenii să nu mai fie leneși, să se angajeze oriunde și să muncească orice, indiferent de condițiile de muncă.

În urma dezbaterii, lucrurile rămân la fel cum erau înainte ca subiectul să fie deschis, iar oamenii continuă să supraviețuiască în aceleași condiții grele. Lăsând la o parte dramele acestor oameni și întregul mit construit în jurul situațiilor lor, documentate în detaliu în mai multe materiale de-a lungul timpului, există un element recurent în dezbaterea aceasta – munca. Discuția este în esență despre muncă, văzută ca o activitate naturală și obligatorie în existența unui om. Totul se reduce în final la două sloganuri – ”oamenii nu au unde să se angajeze” vs. ”oamenii să se angajeze oriunde”. Nu contează ce bunuri ar urma să fie produse prin muncă sau ce servicii ar urma să fie prestate; nu contează ce nevoie reală există de fapt pentru munca unor oameni. Scopul muncii, așa cum reiese din acest gen de discuții, este unul singur – obținerea unui venit ca unică sursă de asigurare a supraviețuirii unui om.  

Dar nu e doar aspectul monetar cel care atribuie o asemenea importanță muncii. Pe lângă imposibilitatea de a disocia munca de supraviețuire, omenirea a dobândit în timp o venerație profund înrădăcinată pentru cei ce arată că muncesc mult. Nici în acest caz nu contează dacă ceea ce se produce în urma muncii este util, sau dacă e complet fără sens și activitatea depusă contribuie de fapt la degradarea mediului sau la afectarea calității vieții altor oameni din jur. Există un consens aproape general că cei ce muncesc mult merită deplina apreciere a societății, indiferent de obiectul muncii lor. Stările de inactivitate sau de prea mult timp liber sunt văzute prost, ca o problemă ce trebuie rezolvată. Nici istoricii și nici antropologii nu au reușit încă să înțeleagă pe deplin când am început să percepem lucrurile în felul acesta și să glorificăm cu orice preț munca.

În 1930, John Maynard Keynes, economistul ale cărui idei au schimbat fundamental macroeconomia, a prezis că automatizarea va elimina o mare parte dintre job-uri și că nevoia oamenilor de a munci va fi mult mai mică. Pe măsura ce nevoile materiale ale oamenilor urmau să fie satisfăcute de rezultatele obținute prin progresul tehnologic, oamenii ar fi avut mult mai mult timp să se bucure de lucrurile frumoase din viață și ar fi ajuns să muncească 15 ore pe săptămână.

Se împlinesc în curând 100 de ani de la această predicție și oamenii muncesc în continuare cel puțin 40 de ore pe săptămână, în ciuda imensului progres tehnologic. Colecții întregi de eseuri arată de ce Keynes a greșit în previziunile lui și cataloghează ca alarmiste vocile care spune că automatizarea a creat/creează șomaj în masă. Teoria clasică spune că deși automatizarea a intervenit în anumite industrii, oamenii s-au reorientat către alte job-uri și au găsit întotdeauna ceva de făcut.

În cartea ”Bullshit Jobs”, David Graeber, profesor de antropologie la London School of Economics, a propus însă o altă teorie – Keynes ar fi avut de fapt dreptate și automatizarea chiar a condus la șomaj în masă. Doar că golurile lăsate de automatizare au fost umplute cu job-uri de care nu este de fapt nevoie. Presiunea de a face posibilă existența a cât mai multe job-uri, ca unice surse pentru asigurarea supraviețuirii, combinată cu ideea că doar cei ce muncesc sunt niște oameni vrednici, a condus către o narativă globală în care ocuparea cât mai mare a forței de muncă să fie un deziderat suprem. În țările bogate, șomajul e mențiunut întotdeauna între cele mai mici procente. David Graeber spune însă că dacă ar fi să eliminăm job-urile inutile, am vedea că, întocmai cum Keynes a prezis, între 50% și 60% dintre job-uri chiar au fost eliminate de automatizare. Au apărut în locul lor straturi peste straturi de muncă administrativă, oameni care supraveghează munca altora și mulți manageri.

David Graber redă în cartea lui povestea unui angajat al unei companii producătoare de ceai, parte dintr-o echipă de oameni pricepuți la a ”meșteri” aparatele astfel încât să le îmbunătățească randamentul, care în anii ’90, împreună cu colegii lui, a reușit să sporească cu 50% producția rezultată în fabrica în care lucra, crescând astfel și profitul companiei:

Ne-au dat și nouă o parte din profitul sporit? Nu. L-au folosit ca să angajeze și mai mulți muncitori sau alte aparate ca să extindă activitatea? Nu. Au început în schimb să aducă tot mai mulți angajați cu gulere albe. Când am început să lucrez acolo, erau doar doi: patronul și băiatul de la resurse umane. Fusese așa timp de ani de zile. Acum, erau dintr-o dată 3, 4, 5, 7 oameni în costume plimbându-se pe acolo. Compania le-a găsit funcții cu titluri impunătoare, dar de fapt toți își petreceau timpul gândindu-se ce să facă pe acolo. Se plimbau în sus și în jos, uitându-se la noi și luând notițe în carnețele în timp ce noi munceam. Apoi aveau întâlniri în care discutau și scriau rapoarte. Până când într-un final, unul dintre ei a venit cu o soluție: ”Ce ar fi să închidem toată fabrica, să concediem muncitorii și să mutăm activitatea în Polonia?”

Similar, în ”The War on Normal People”, Andrew Yang, antreprenor, fost candidat la alegerile prezidențiale din Statele Unite, vorbește despre costurile ridicate ale universităților private din Statele Unite și despre cum motivul creșterii costurilor nu e sub nicio formă cauzat de faptul că profesorii ar fi plătiți mai bine sau că ar exista clădiri sau echipamente noi, ci de faptul că sunt adăugate straturi peste straturi de muncă administrativă și birocrație.

Conștientizarea faptului că datorită automatizării oamenilor le-au rămas mai puține lucruri de făcut ar trebui să fie o bucurie. Am putea distribui activitățile esențiale supraviețuirii și confortului oamenilor astfel încât să avem fiecare ceva de făcut. Am putea elimina nevoia de a ne petrece majoritatea orelor dintr-o zi prestând activități care uneori nu au niciun motiv bun să existe, în afara aceluia general acceptat că toată lumea trebuie să muncească mult. Însă în prezent automatizarea este percepută ca o catastrofă. Există numeroase exemple de angajați care s-au opus unor instrumente care le-ar fi făcut munca mai ușoară, de teama pierderii locului de muncă. Și e normal să ne fie teamă de automatizare atât timp cât munca este singurul mod prin care ne putem asigura supraviețuirea.

Lipsa unui loc de muncă ne afectează profund. Și nu doar pentru că în absența locului de muncă nu dispunem de resursele necesare supraviețuirii, ci și pentru că oamenii au nevoie să aibă ceva util de făcut. Și tot mai des ni se spune că doar munca remunerată este utilă. Totuși, nimeni, niciodată, nu a regretat la finalul vieții că a petrecut prea puțin timp muncind într-un birou, ci tocmai contrariul. În ciuda acestei realități, tot timpul vieții suntem definiți de job-urile pe care le avem (dacă le avem). ”Cu ce te ocupi?” este ceea ce vrem să aflăm prima dată când ne întâlnim cu cineva. Când vorbim despre munca noastră, descriem de cele mai multe ori efectul pe care munca îl are prin valoarea socială pe care o aduce. Sunt numeroase cazurile de depresie cauzate de șomaj, deci de pierderea acelui efect de utilitate și valoare socială pe care munca îl aduce. În psihologie, a fost studiată noțiunea de ”fericire în a ști că tu ești cauza a ceva”. Psihologul german Karl Groos a observat cum nou-născuții exprimă bucurie atunci când își dau seama că pot produce efecte predictibile în jurul lor, prin simpla acțiune de a muta o jucărie dintr-un loc în altul. Oamenii vor să-și aducă contribuția în jurul lor. Efectele pe care le producem prin acțiunile desfășurate la locul de muncă au ajuns să fie cele care ne dictează stima de sine și ne definesc întreaga existență. Ideea de a ne pierde locul de muncă și senzația de inutilitate pe care o percepem ca urmare a acestui eveniment are implicații adânci asupra stării noastre de bine.

În ciuda acestor fapte documentate în profunzime de-a lungul timpului, narativa generală continuă să fie aceea că oamenii trebuie să fie constrânși să muncească. Ajutoarele sociale sunt date în cele mai umilitoare și greoaie moduri posibile, pornind de la presupunerea ca oamenii nu ar mai fi motivați să își găsească un loc de muncă dacă ar fi simplu să încaseze niște bani în alt mod. Însă fiecare studiu și dovadă practică arată că în realitate se întâmplă contrariul. Vrem să muncim nu doar din rațiuni economice. Vrem să muncim pentru că senzația că cei din jur ne percep ca inutili în absența unei ocupații are efecte profunde asupra psihicului nostru. Cei ce câștigă sume de bani la loto continuă să muncească, chiar și când au toate nevoile și dorințele acoperite. Deținuții din închisori aleg de bună voie să participe la activități și să muncească, deși le este asigurată supraviețuirea independent de această alegere. Elon Musk continuă să muncească.

David Graeber spune că felul în care este organizată societatea și această gratificare universală a muncii:

încurajează un peisaj politic abundent în ură și resentimente. Cei care trăiesc de pe o zi pe alta și nu au un loc de muncă îi urăsc pe cei angajați. Angajații sunt încurajați să îi urască pe șăraci și șomeri, despre care li se spune constant că sunt paraziți și trântori. Cei care sunt captivi în locuri de muncă inutile (bullshit jobs) îi urăsc pe cei care au ocazia să muncească pentru lucruri benefice în societate. Aceștia din urmă, plătiți prost, neapreciați și nerespectați, încep să îi urască pe cei pe care îi percep ca monopolizând acele câteva locuri de muncă, care îți asigură și existența în timp ce îți permit să faci ceva util, distins sau ”de succes”. Toți sunt uniți în ura lor pentru membrii clasei politice, pe care îi văd (în mod corect) ca fiind corupți. Clasa politică, la rândul ei, beneficiază de pe urma acestor forme de ură neîntemeiată manifestată între oameni, pentru că distrage în mod constant atenția ce ar putea cădea asupra lor.

Nu e greu să identificăm și în România formele de ură despre care vorbește David Graeber. Ura îndreptată împotriva “asistaților social” este deja un fenomen răspândit. Apoi ura îndreptată împotriva profesorilor ori de câte ori aceștia cer salarii care să corespundă valorii muncii pe care o depun. Tot David Graeber vorbește despre o formă de “invidie morală” îndreptată asupra profesorilor, pentru că prin natura muncii lor au șansa să aibă un impact pozitiv în societate. Or, apare ca inechitabil ca cei ce își găsesc deja satisfacția interioară în muncă să mai beneficieze pe deasupra și de o motivație extrinsecă, financiară. În schimb, cei ce prestează munci inutile sau chiar dăunătoare societății ar trebui să fie recompensați cu mai mulți bani, tocmai în considerarea lipsei lor de satisfacție personală. Cu cât valoarea socială a unui loc de muncă e mai mare, cu atât acel loc de muncă e plătit mai prost. La începutul pandemiei de Covid-19, mulți dintre noi ne-am dat seama care e utilitatea reală a job-urilor noastre. Întreaga lume a aplaudat ”lucrătorii esențiali”, care au continut să muncească pentru ca mâncarea să ajungă în magazine, să fie așezată la raft, să fie preparată, să ne fie livrată la ușă, iar resturile pe care le aruncăm la gunoi să ne fie ridicate din fața casei. Acești lucrători esențiali își pierd aplauzele și susținerea în momentul în care cer un salariu care să le asigure o viață decentă.

Conexiunea puternică dintre muncă și posibilitatea de supraviețuire, pe de o parte, și cea dintre muncă și valoarea socială pe care i-o atribuim, pe de altă parte, ne formează în profunzime viziunea asupra lumii în care trăim. De cele mai multe ori, golul lăsat de ceva ce ne lipsește are un impact profund asupra atitudinii noastre cu privire la cei din jur. Dacă ne vor lipsi banii, îi vom privi într-un anume fel pe cei care nu au grija zilei de mâine. Dacă ne va lipsi locul de muncă, îi vom invidia pe cei care sunt mereu ocupați.

Dacă am accepta însă că sunt numeroase feluri în care fiecare dintre noi poate contribui în societate, am vedea că multe dintre acestea nu se înscriu în categoria pe care o acceptăm ca fiind muncă. Unul dintre cele mai bune exemple în acest sens este cel al site-ului Wikipedia, care a împlinit recent 20 de ani și care este cea mai mare enciclopedie gratuită online. Toată activitatea de colectare și redactare de conținut de pe Wikipedia este activitate voluntară, neplătită, a unor oameni care își dedică timp pentru accesibilizarea informațiilor. În cei 20 de ani de existență, s-au strâns pe Wikipedia peste 55 de milioane de articole care pot fi accesate în mod gratuit în peste 300 de limbi, toate scrise de voluntari. Un alt exemplu este cel al muncii de îngrijire neplătite, care, dacă ar avea valoare economică, ar contribui la 40% din PIB. La nivel global, 75% din munca de îngrijire neplătită și munca domestică este depusă de femei. Activitatea de îngrijire și educare a copiilor este esențială pentru dezvoltarea unei societăți. Cu toate acestea, ea nu este percepută ca fiind muncă dacă nu îi este atribuită o valoare monetară.

Cartea ”Bullshit Jobs” a lui David Graber este presărată cu exemple reale de oameni care rămân la locuri de muncă cărora nu le văd utilitatea, doar pentru că acestea le asigură supraviețuirea, în timp ce visează să facă lucruri utile. Doar că aceste activități utile sunt fie plătite prost, fie fac parte din categoria de activități neplătite, cum sunt cele redate mai sus, așa că ajung să se desfășoare doar în puținele ore libere rămase în care nu muncim.

Se întâmplă o imensă risipă de energie bună care ar putea fi evitată dacă am avea cu toții o plasă de siguranță care să ne permită să ne asumăm riscul de a schimba job-uri sau de a începe o activitate pe cont propriu. O astfel de plasă de siguranță este Universal Basic Income (UBI), o sumă de bani oferită în mod necondiționat fiecărei persoane, suficientă încât să asigure nevoile de bază. O astfel de măsură ar slăbi conexiunea puternică dintre supraviețuire și muncă și ar diminua nevoia guvernelor de a menține politici care să genereze munci administrative, care în esență sunt inutile și apărute doar din necesitatea de a menține cât mai mulți oameni în locuri de muncă. Fără excepție, fiecare experiment care a studiat implicațiile UBI asupra oamenilor a generat rezultate pozitive. Oamenii nu devin leneși și nu renunță să mai muncească. Ce se întâmplă însă este că tinerii rămân mai mulți ani la școală, oamenii sunt mai sănătoși, nivelurile de stres, anxietate, depresie și infracțiuni scad. UBI nu este o idee nouă, dar a reapărut în atenție pe fondul neliniștii sociale din ultimii ani. A rămas însă o fantezie a politicilor publice, până când pandemia de Covid-19 a reflectat și mai mult nevoia unei plase de siguranță pentru fiecare dintre noi, care să fie pregătită să ne atenueze șocul cauzat de pierderea locului de muncă.

Recunoașterea valorii activităților care nu constituie muncă plătită, concomitent cu adoptarea UBI, ne-ar putea aduce fiecăruia dintre noi libertatea de a decide singuri felul în care ne putem aduce cel mai bine contribuția în lume. Și așa cum am văzut mai sus, toți vrem să facem asta, încă de la începutul vieții.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *